web analytics
Giurgiu-Tribune

Cosmin Georgescu: Sunt medic. Alin trupurile şi mă ocup de suflete. Mă dau în vânt după tot ce este frumos, dar păstrez distanţa

Suntem ca lighioanele acelea care se iubesc – pui şi părinţi – prin ceva, intrisec, caracteristic, tainic

Sunt bun pentru unii, rău pentru alţii. Sunt în medie, nu stric echilibrul

În faţa morţii nu poţi fi decât resemnat. Ea nu poate omorî ce i-ai dat vieţii.

Cosmin Georgescu susţine că are oroare de biografii. Cândva chiar ar fi scris un CV, pe care nu îl reactualizează ci îl copiază.

A învăţat la Colegiul Naţional „Ion Maiorescu”, apoi a ales medicina: „Facultatea de pe cheiul Dâmboviţei, la un pas de Operă, Grădina Botanică şi Liceul Sfântul Elefterie”.

A revenit în Giurgiu, unde, prin anii 2010 avea trei cabinete medicale. La alegerile din 2012 a reuşit marea performanţă să fie ales consilier local, candidat independent. Surprinzător de mulţi giurgiuveni l au votat pentru calităţile sale – au votat neobositul om implicat în viaţa societăţii şi medicul dedicat pacienţilor – veritabil „străjer al cetăţii”. Însă, iarăşi surprinzător, imediat după alegeri s a retras din Consiliul Local, compus atunci din 10 consilieri ai puterii, 10 ai opoziţiei, el fiind al 21 lea, cel care putea înclina balanţa. „Nu am vrut să fac tocmai eu asta” – aşa şi a motivat atunci retragerea.

Mă exprim mai bine prin ceea ce făptuiesc zi de zi în medicină, prin lumina ce o aduc celor ce şi caută leacul. Scriu pentru a nu mă risipi doar în imediatul – atât de util – hipocratic”.

Pentru tine lumea pare că este numai în alb. Greşesc cumva?

Albul conţine toate culorile. Era grav dacă vedeam lumea în roz. Aşa o văd plenar. Nu era rău să fiu şi Hedonist, dar nu sunt. Epicur m a respins pentru prea mult formalism – luat de la Husserl. Lumea… Lumea îmi place pentru că trăiesc în ea şi îi sunt un exponent. Nu îi sunt extrareferenţial ca să o pot analiza. Sunt obligat însă să o iubesc – nu există alta pe care să o cunosc, să îmi fie accesibilă…

Suntem ca lighioanele acelea care se iubesc – pui şi părinţi – prin ceva, intrisec, caracteristic, tainic.

Eu cred că lumea este un tot, un subconştient comun ca în Jung.Te regăseşti la pol şi la ecuator. Trebuie să călătoreşti ca să înţelegi asta. Sau să citeşti. Sau să visezi.

De câţiva ani ai plecat în Franţa. Este o plecare fără regrete?

Regrete nu am avut niciodată. Eu am ideea greacă de destin.

E în firea lucrurilor ca o cană să se spargă, ca noi să murim la un

moment dat. Regretul pentru un fir delphic în forma lamentării.

Chiar şi când greşesc nu regret, fiindcă ştiu că evoluez. Regret,

însă, dacă fac rău altora – asta nu mi o pot ierta. Şi, din păcate, cum

spunea Marin Sorescu – „mereu” faci rău cuiva: fluturilor de zi când

stingi lumina, fluturilor de noapte când o aprinzi. Atunci intervine

conştiinţa, dacă în adâncul tău simţi că nu ai greşit, poţi dormi liniştit.

Este o plecare definitivă din România?

Definitiv plecat? Eu nu mă simt plecat, sunt încă în Româniaam

prieteni, comunicăm, scriem, gândim. România e România plus

cei plecaţi. Cuvântul „definitiv“ este greu de asumat. Vieţile noastre

au prea multe variabile.

Eşti un tip uimitor de calm. A reuşit cineva să te enerveze vreodată?

În copilărie mă enervam uşor. Mi am dat seama că îmi fac rău

şi m am autoeducat. Cred că este singura autoeducare ce mi a reuşit

la acea vârstă mică. Pe urmă m am format singur, învăţând limbi

străine, filosofie, ştiinţe… Le am deprins prost… Trecusem de vârsta

la care aveam lângă mine Maeştrii…

Care au fost Maeştrii tăi?

Maeştrii mi au fost părinţii, dascălii, dar şi câţiva prieteni

minunaţi. Mulţi erau ascunşi în cărţi. Pentru mine cărţile sunt vii,

sunt întâlniri. Doamne fereşte să cadă vreo carte pe jos, mă doare!

108 109

Deci, din copilărie nu mai mă enervează nimeni şi în copilărie

mă enervam singur – ca un rotar pe o roată de lemn.

Eşti în stare să fii critic?

Tu mă întrebi dacă am puterea să critic în sensul profan de a

fi rău cu cineva, de a l certa. Nu… Nu pot… Citeam într o carte că

fiecare om e aşa cum e, lăsat de Dumnezeu – şi nu e vina lui pentru

asta. Andrei Pleşu spunea că vom reuşi să ne iubim duşmanul când

îngerul nostru bun se va împrieteni cu îngerul bun al vrăjmaşului.

Soljeniţîn spunea că luăm din fiecare om ce este bun. Cam aşa sunt

eu, un explorator… Şi aşa de fericit când dau de un zăcământ… Nu

ţi am mai spus continuarea lui Soljeniţîn fiindcă nu mi place.

– …Şi dacă acel om nu are nimic bun?

A fi bun sau rău este ceva subiectiv. Evident că tu te crezi mereu

bun – altfel nu ai putea continua. Părerile din jur sunt împărţite – o

aceeaşi faptă unii ţi o laudă, alţii ţi o contestă. Prin urmare, sunt bun

pentru unii, rău pentru alţii. Sunt în medie, nu stric echilibrul.

Cum arată pentru tine deznădejdea?

Deznădejdea – lipsa speranţei, nu o cunosc. Speranţa rămâne

mereu în Cutia Pandorei – chiar când pierzi totul. Ea te face să iei

totul de la capăt. Ea este cel mai frumos dar din acel cufăr, plin cu

molime, suferinţe, calamităţi. De acea o iubesc pe Nadia („Nădejde”)

campioana de la Montreal. Întrebată de Bela Karolyi de ce a căzut

de trei ori în zece secunde cu o lună înainte de Olimpiada din

Canada, a răspuns: „Pentru că se mai şi cade!” E o formă de speranţă

nu numai în numele ei, dar şi în răspuns, în atitudine. O dată

ce te ai ridicat, e greu să mai fi doborât din nou.

Care este principiul tău de viaţă?

Principiu este ceva „prim”. Trebuie să te depăşeşti mereu. Ce

făceam dacă rămâneam la primate? Un om cu principii e rigid. Le

transformă în tabieturi, în sentimente existenţiale. Dacă am vreun

principiu încerc să îl şterg în fiecare zi din minte. Cu excepţia

Decalogului şi a iubirii de semeni şi „Primum non nocere” din medicină.

Astfel, mă simt liber. De fapt, mai mult eliberat…

La Giurgiu făceai de toate: doctor, poet, publicist, angajat în

mai toate proiectele locale, te am văzut activ şi pe la biserică? Nu e

greu să le faci pe toate? Nu rişti să le încurci?

Întotdeauna am făcut de toate. Când eram mic, eram la balet,

carturi, pian, vioară, engleză, franceză, baschet, atletism. Fără ştirea

părinţilor m am înscris cu un vecin la jodo. Ţi se pare că au prea

multă legătură între ele? Nu am făcut apoi decât să continui acest

periplu. Ana Blandiana se întreba ce vină avem că dintre toate vieţile

posibile trebuie să alegem doar una? Nu m am împăcat nici până

acum cu ideea şi cochetez cu tot ce mă atrage. Mai grav că a început

să mă atragă ceea ce îmi pare greu, complicat, abstract, riguros

(am luat atestatul de limba germană în şapte luni – „în pretermen”),

mă atrag matematicile superioare, calculele diferenţiale, logica lui

Wittgenstein.

Biserica o avem fiecare în suflet. Faptul că am exteriorizat o

nu e o calitate. Meritul este al Preasfințitului Episcop Ambrozie al

Giurgiului, care m a luat lângă Preasfinţia Sa şi mi a arătat un judeţ

Giurgiu plin de evlavie şi credinţă şi apoi mi a dat binecuvântarea

de a rosti uneori câteva cuvinte. Meritul e şi al mamei, care m a

învăţat prin paşii ei Drumul spre Biserică.

Nu te iroseşti astfel, încercând să faci de toate?

Irosirea se produce oricum. Finalul e dezintegrarea. A noastră,

a materiei, a Universului. În ceea ce mă priveşte, eu am început din

timpul vieţii.

Erai un neliniştit? Te ai mai liniştit?

Neliniştit păream, dar nu eram. Faptul că eram peste tot dădea

impresia de peripatetism. Da, Aristotel aşa gândea! Îmi consumam

energia, dar în camera de studiu era linişte. La fel, cu pacienţii.

Într un fel de meditaţie, de transă psihanalitică, atotcuprinzătoare.

Prin urmare, nu m am schimbat. Sunt neliniştit şi liniştit. Ca marea

cu valuri. Adâncul e calm. Sau, ca în Shakespeare: „Ca vrăbiile, tânăr

şi bătrân…”. Nu mi greşeşti vârsta. Cred că nici nu ţi am dat o în

biografie. Mie mai bine mi se potrivea o bibliografie.

Am văzut că pe reţelele de socializare comunici numai în aforisme,

multe şi dese, după ce ai scris culegeri de aforisme. Nu crezi că un aforism trebuie să fie o perlă? La tine pare a fi o cultură de perle, sau poate doar un cult al aforismului. Nu consideri că uzând de aceeaşi monedă, … o demonetizezi?

E mult spus aforisme. Le am numit aşa din considerente editoriale.

Sunt nişte gânduri dezlânate care mai desţelenesc mintea, o

mai afânează. Ele îmi vin spontan din cer – ca picăturile din streaşină

după ploaie. Nu implică nici cel mai mic efort din partea mea.

Probabil că dospesc în interior din ce citesc, ce gândesc, ce trăiesc şi

la un moment dat erup. Dar, când se întâmplă clipa aceea de graţie…

numai ele o ştiu.

Nu le consider perle. Când eram mic îmi strânsesem cele mai

frumoase compuneri într un caiet şi făceam furori cu ele în clase,

mai ales că citeam, întotdeauna, ultimul, ca o încoronare a orei.

Le am numit florilegiul „PERLE”. Tata mi a explicat că titlul e prost

ales. Că PERLE e un sens peiorativ. Evident, tu nu te ai referit la el,

dar e o greşeală freudiană care îmi place.

Eu zic că perla autentică rămâne perlă. Totuşi, care e perla ta?

Nu am un aforism… cel mai… Sunt legat de opera mea. Tot ce

fac, spun, scriu… ascunde sânge şi lacrimi. Nu pot face ierarhii ale

suferinţei.

Nu crezi că ceri prea mult de la tine, ba chiar şi de la public,

exprimându te astfel?

În general nu explic ce scriu. E ca o faptă bună. Dacă o lauzi

când e a ta, o emani. Publicul are o percepţie mai largă asupra a

ceea ce scriu eu. Ce ar fi fost Hamlet, dacă Shakespeare ar fi dat indicaţii

regizorale? Umberto Eco ne învaţă că opera e deschisă. Mircea

Cărtărescu ne spune că fiecare îşi imaginează seara lui – nu seara

descrisă de romancier.

Aş vrea să revenim la scris. Pentru cine scrii?

Evident, pentru cei care mă citesc, care au răbdare cu mine.

Dar şi pentru cei care mă vor citi. Cum zicea Tagore: „Cititorule care

vei citi cartea mea peste sute de ani, deschide fereastra ta în primăvară

şi vei vedea grădina de azi înflorită”. Dar – paradoxal sau nu –

scriu şi pentru cei care nu mă citesc. Ei sunt cei mai mulţi.

– „Starea de graţie a iubirii rămâne poziţia orizontală” – aşa

sună un dicton al tău. Nu este cumva vorba despre starea firească?

Şi totuşi, „poziţia orizontală”, ca stare de graţie a iubirii… E

sublimarea vulgarităţii. Transcendentul carnalităţii. Neperimarea

perisabilului. Îmi plac jocurile de cuvinte, trambulinele. Te pot înălţa

până la cer, cu tălpi de cosmonaut cu tot.

Ce părere ai despre simplitate şi despre efectul său în comunicare?

Iubesc simplitatea…

Dar nu prea o practici…

Ba da! De la zi la zi încerc să simplific tot mai mult. Renunţ –

în scrisul meu, la metafore, epitete, hiperbole. Aforismele sunt eliptice,

de aceea îmi plac. Îmi cizelează gândirea.

E greu să te exprimi lapidar. Când nu ştii ceva, cauţi explicaţii.

Când ştii, eşti succint. Eu sunt pe drumul căutării, dar constant

fac popasuri şi mă comport ca unul care a înfipt steagul pe Everest.

Altfel, îmi plac oamenii care se exprimă simplu şi îi consider sinceri.

Ştiu ce spun.

Care este cel mai important lucru pentru tine?

Sănătatea. A sufletului, a minţii, a trupului. A tuturor. Pentru

ea lupt. Continui subiectul legat de comunicare şi vreau să mai spun

că, în meseria mea, încerc clipă de clipă să mă fac înţeles, de aceea

explic fiecare termen, fiecare mecanism, oricât de complicat ar fi.

Dacă reuşesc, omul e pe jumătate vindecat. Cealaltă jumătate, mult

mai importantă, e a lui Dumnezeu.

Ce înseamnă pentru tine fericirea?

Fericirea – starea de fiecare clipă în care, conştient de tine, faci

ce îţi place, ce te împlineşte, ce îţi aduce în sufletul tău pe cei din jur.

Mă feresc să teoretizez.

Patapievici: „Eminescu este cadavrul nostru din debara, de care

trebuie să ne debarasăm”. Te rog să comentezi.

Nu am competenţa să comentez. Te rog să mă ierţi…

Ai versuri preferate?

Pot recita nopţi în şir. Am mii de poeţi. Recit şi romane, mi se par muzicale, le scenarizez…Ierarhii, nu fac. Vorba lui Nichita – fiecare poet aleargă pe alt culoar.

Ce îţi displace cel mai mult în Giurgiu? Nu, nu te întreb ce îţi place!

Trebuie să spun că nu îmi displace nimic în Giurgiu. Regret

doar distanţa fizică ce ne desparte.

Ce este mai bun la români? Ce este mai rău?

Nu pot să spun ce este mai bun şi ce este mai rău la români,

fiindcă nu sunt antropolog, sociolog şi fiindcă nu am călătorit

într atât încât să cunosc celelalte popoare.

Frumoasă fandare… Scuzată fie mi rima…

Se scuză! Altfel, nu cred că suntem atât de diferiţi unii de alţii

încât să avem ceva „mai bun” şi ceva „mai rău”. Diferenţele sunt

doar între oameni din acelaşi popor – prin urmare un popor e o

diversitate închegată prin aspiraţii comune.

Cosmine, pe bune: crezi că există extratereştri?

Aşa cum există lumea noastră, este posibil ca în miile de lumi

care mai există să se mai întâlnească acele condiţii ideale care dau

viaţă, sau fiinţe adaptate la alte condiţii.

Spre finalul discuţiei noastre aş vrea să te întreb ceva despre

meseria pe care ai ales o. De ce medicina?

Fiindcă îmi e frică de boli. Fiindcă oamenii au nevoie de alinări

taumaturgice. Fiindcă a vindeca e o formă de a i cere lui Dumnezeu

permisiunea de a i continua lucrarea. Fiindcă cu cât înţelegi mai bine,

cu atât viaţa e mai interesantă. Fiindcă Esculap, răpus de fulgere,

a lăsat o metodică, fiindcă, bolnavi sau nu, ne putem vindeca privindu ne,

ascultându ne, vorbindu ne. Fiindcă un medic mai puţin

ar fi însemnat un grav dezechilibru. Fiindcă am jurat şi Hipocrate a

fost de acord.

Cum te raportezi la suferinţa de zi cu zi, cea nevăzută, cea

care este numai a ta?

Suferinţa este ceea ce ascundem fiecare din noi. Dar ea iese la

suprafaţă ca o pecingine. Ne catifeleză pielea. Ce frumos e trupul

nostru după o micoză!… Cu cât înţelegi mai adânc antagonismele

ce sunt deopotrivă ale vietii şi ale morţii – îţi dai seama că aceste

forţe antagonice au atâtea în comun încât ele nici nu mai luptă una

împotriva celeilalte – ci plămădesc împreună fiinţa noastră. În faţa

morţii nu poți fi decât resemnat. Ea nu poate omorî ce i ai dat vieţii.

Ea continuă opera ta. Ea e gloria. Ea e partea însemnată a eternităţii.

Hai să încheiem discuţia noastră vorbind despre ninsoare…

Ninsoarea e întotdeuna bine venită. Şi pentru cei îndrăgostiţi,

şi pentru cei singuri. Ana Blandiana spunea că ninsoarea a fost

la început iubire. Iar Fănuş Neagu credea că atunci când ninge ne

împăcăm cu Dumnezeu. După mine – când ninge e tot anul deodată

la sfârşitul lui – aşa cum la sfârşitul vieţii rememorezi ce ţi a fost

drag. Când ninge, de fapt Primavara îşi mai scutură o dată florile de

măr şi se face cald şi îţi vine să te dezbraci şi să faci dragoste.

  • august 2018 –

Un Interviu de Gelu BREBENEL

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *