web analytics
Giurgiu-Tribune

Ionel Muscalu- Ne trebuie o nouă mentalitate. Mentalitatea care să schimbe, nu să peticească

Ionel Muscalu este născut la 13 aprilie 1974. După ce a absolvit Liceul “Ion Maiorescu” şi şi-a satisfăcut stagiul militar, a debutat în jurnalism, dar evoluţia sa politică ia “deturnat” cariera spre administraţie. Este un liberal convins, din 2016 fiind consilier local municipal.

Are un CV impresionant, din care nu lipsesc nici fotoliile de ministru secretar de stat, nici studiile sofisticate, nici diverse posturi de director în instituţii importante, dar nici ipostaza de simplu şomer sau cea de locatar al unui apartament social.

Una peste alta, a scris opt volume de poezie şi un roman. Primul volum de poezie ia apărut în 1996, pe semnătura ministrului culturii de atunci, Ion Caramitru, şi se numea „Războiul cailor pe pereți”. Ultimul volum de poezie „Poeme din luna îngerului risipitor“ a apărut în 2015, cu o prefață scrisă de criticul Alex. Ștefănescu. În 2016 i-a apărut, la Editura Semne, volumul „Îngeri de ceară“. Şi, cu siguranţă, vor mai urma altele.

Eşti un tip care TREBUIE să iasă în faţă. Cât de mult lucrezi la asta?

Nu trebuie să ies în față, pur și simplu se întâmplă să fiu în față, fiindcă de 26 de ani sunt mereu în prim-planul vieții socio-culturale din Giurgiu, uneori şi politice. De la 18 ani lucrez, mai întâi în învățământ, căci am predat la catedră, apoi în presă, iar televiziunea, când ești moderator de emisiuni, te scoate în evidență, de bine sau de rău. Dacă ești în fața lumii, nu ești neapărat bine privit. Apoi, de la 21 de ani am fost director general al DAPL din cadrul Primăriei Giurgiu, directorul executiv al DAS, directorul executiv al DMPS, secretar de stat, administratorul public al județului, iar secretar de stat, șef de serviciu la Bibliotecă, acum manager al Muzeului Judetean Teohari Antonescu Giurgiu. Am făcut şi fac politică liberală. Sunt ales consilier local. Şi pentru că alegerile mă urmăresc, sunt și președintele părinților de la Colegiul Naţional „Ion Maiorescu“, dar şi președintele Asociației Părinților de la Şcoala gimnazială Nr. 1 „Sf. Gheorghe“. Încerc să fac ce trebuie oriunde lucrez.

Acest TREBUIE vine de la Ionel Muscalu, sau din ceea ce a învăţat Ionel Muscalu că trebuie să facă?

Educația mea conține cei șapte ani de acasă, apoi încă 22 de ani de studiu, pe care i-am făcut cu dedicare pentru pregătirea mea profesională. Apoi, cărțile și premiile obținute în viață, cariera profesională și viața mea, îmi dau dreptul să fiu unde sunt, uneori prea în spate, pentru ceea ce aș putea face. Prietenul meu Dan Mucenic îmi spunea mai an că lui i-am dovedit ceva ce aștepta de mult, că am devenit o instituție, nu o vedetă, ci o instituție locală. Îi spuneam că e prea generos.

Nu există loc şi pentru ceva modestie, Ionel Muscalu? Eu mă pregăteam de o discuţie iar tu ţi-ai pus CV-ul pe masă. Încerci să mă foloseşti?

Nu fac paradă nici de modestie, cum nu fac paradă în general de nimic. Îmi place să vorbesc direct, uneori prea direct, chiar și-n poezii, fără să mă ascund după metafore, deși, atunci când este nevoie, le folosesc cu îndemânare, cred eu!

Ce ne oprește să purtăm o discuție? Dacă știi mai multe despre mine, poți să mă întrebi orice, așa cum mă și gândeam că o să facă un gazetar cu atâta experiență ca tine. Tocmai de aceea nu mi-aș permite nici măcar să încerc să utilizez discuția noastră pentru vreun scop ocult, mascat sau acoperit. Nu este cazul!

Hai că m-am mai liniştit! Ne-am întâlnit aseară la un Târg de carte al autorilor giurgiuveni. Lumea vine pe la standuri, salută, e amabilă, dar nu cumpără cărţi. Să nu mă contrazici, am studiat problema. Una dintre cauze ţine de faptul că giurgiuvenii s-au obişnuit să li se ofere. Există pericolul devalorizării cărţii oferite gratis?

O întrebare superbă. Din punctul meu de vedere o carte bună este bună, oricât plătești pentru ea. O carte proastă, de asemenea. Se întâmplă ca unele cărți proaste să aibă o bună publicitate și, ca orice e la modă, să se vândă. Am văzut în timp că există mode inclusiv la vinuri, așa că nu mă mir de nimic și mă bazez mai ales pe gustul meu. Problema e că lumea aceea care salută frumos, nu are întotdeauna și frumosul obicei de a citi sau de a reciti. Poate că s-a obișnuit să primească o carte, dar asta nu înseamnă că s-a și obișnuit să citească acea carte, astfel încât ajung la concluzia că nu trebuie să dăruiești cărți decât cunoscuților, așa cum dăruim în adolescență. Ți-am povestit că odată, de ziua mea onomastică, am primit cadou de la cineva o carte care îi fusese dăruită în aceeași zi cu dedicație de altcineva?! Nici măcar nu o deschisese! Și, bineînțeles, era o carte bună!

Da, mi-ai povestit. Apropo de cărţi – ai scris, nu mai ştiu câte, poate 7-8 cărţi de poezie. Nu e prea multă poezie publică şi prea puţină poezie intimă?

Am scris și voi scrie cât mă ține capul, muza și mâna dreaptă, iar când mă va durea spinarea și n-am să mai pot sta drept în fața inspirației, dar emoțiile și cuvintele mă vor încerca, mă voi culca într-un pat din care, cu o tastatură din aceea Wi-Fi, voi continua să scriu. Poetul nu este o oglindă a societății, el nu trebuie să scrie sau să spună ce așteaptă poporul sau cititorii de la el, el nu este ecoul gândurilor celorlați, ci pe dos. Ecoul gândurilor poporului trebuie să fie un politician care vrea să aibă succes, cum spunea Borges. De aceea, orice poezie bună este o poezie intimă, pe care cititorul și-o înscrie în patrimoniul spiritual propriu, iar ca să ajungă la el, trebuie să fie publică, publicată! Dacă ne referim la cât de mulți scriitori sunt, asta este democrația de masă și mijloacele ei tehnice de astăzi, oricine are un telefon cât de cât bun și acces la internet, poate deveni, dacă este pasionat de cuvinte și însuflețit măcar un pic de talent, un poețel sau o poețică! Chestiunea este că, deși pare atât de simplu, dacă nu ești confirmat de critica de specialitate sau de cititori, atunci rămâi un încercător, autointitulat scriitor, poet sau chiar ziarist, că și în domeniul ăsta e cam la fel! Cred că, dincolo de talent sau de har, care nu e chiar totuna, îți trebuie și cultură și chiar un pic de noroc, atunci când te apuci de scris. Spre exemplu, revenind la o întrebare anterioară, când am lansat romanul meu „Îngeri de ceară“, am dus la bibliotecă întreg tirajul, care a fost asumat instantaneu de către cei prezenți, iar la sfârșit n-am putut să păstrez un exemplar și pentru mine. Habar nu am dacă cei care au luat cartea au și citit-o, fiindcă uneori am impresia că sunt mai mulți scriitori decât cititori, iar, și aici, timpul face ordine, adică dă valoare doar la ceea ce trece peste timp.

Când vine vorba despre intimitatea poeziei, îmi amintesc versurile: Hai să dăm foc acestor rânduri/Şi să rămână doar la noi în gânduri“… Dar, mai rar!

Versuri care mie îmi amintesc despre Nichita Stănescu și Alex. Ștefănescu. Eu cred că stilul fiecărui scriitor îi dă unicitatea, nu vorbesc de epigoni, deși e greu să spui că ești original în integralitate, dar, uneori, și o oglindă deformată poate arăta o realitate, nu cea reală sau cea pe care o dorești, dar o realitate oarecum artistică. Eu cred în cuvântul scris cu atenție, îngrijit, de aceea și scriu totul de mână, apoi îl bag în modelul uniformizator al computerului. Pe de altă parte, nu tot ce este cunoscut este de valoare, iar în Giurgiu nu știu încă vreun scriitor de succes, care să locuiască aici, să fie citat în revistele culturale sau literare naționale, să vândă mii de exemplare ale cărților sale, în afară de Nicolae Tzone și Dan Mucenic, probabil. Mai sunt giurgiuveni cunoscuți la nivel național, dar nu mai sunt giurgiuveni…

Una peste alta, hai să trecem la lucruri mai grave. Toate speranţele noastre de după 1989 au fost năruite de politică şi de politicienii care s-au perindat la putere. Mai avem şansa redresării politicului, pentru a ne salva?

Referitor la politică și salvarea prin politică, cred că este tot mai clar că între politicieni și popor s-a produs o falie de dezamăgire și de disperare, odată cu depărtarea tot mai mult a guvernelor de agenda publicului, nu de agenda publică, fiindcă traseele lor ar fi trebuit să fie cât mai apropiate. Uneori și punctele de vedere despre acelaşi subiect despart. S-a văzut de foarte curând. Pe de altă parte să nu uităm că parul este întotdeauna în ochiul nostru, tocmai când îl căutăm în ochii celorlalți. Absurdul care guvernează uneori răspunsul la diverse cereri provoacă silă, iar neînțelegerile aproape fundamentale creează probleme suplimentare extraordinare. Din păcate nimeni nu are aceleași idei cu nimeni despre viitor, dar noi trebuie, în același timp, să avem și ideile noastre și ideile altora și să demonstrăm și că avem dreptate, fiindcă nimeni nu mai dă nimănui dreptate a priori, fiind tot mai mult auziți termeni ca incompetenți sau analfabeți funcțional, dar și alții mult mai duri și mult mai neaoși. Mereu s-a așteptat însă de la alții soluția salvatoare, revelația momentului, dar mereu românii au votat răul cel mai mic sau nu au votat, uitând că jocul democratic cere implicare, nu doar evitare.

Aş vrea să mai discutăm un aspect grav pe care îl trăim majoritatea dintre noi, după care promit să trecem la subiecte mai optimiste. Grav mi se pare că politicul a împărţit lumea în două: noi, adică ei, politicienii, şi restul. Grav este că într-un oraş ca Giurgiu toate funcţile sunt pentru membrii de partid, chiar funcţiile mărunte. E mai rău ca pe vremea lui Ceauşescu, la capitolul ăsta, aici am ajuns. Ne mai vindecăm de una ca asta?

Este o afirmație, a ta, pe care eu nu o cred în totalitate și nici nu sunt chiar de acord cu ea. La prima vedere poate ai dreptate, dar la o privire atentă, vom vedea că lucrurile se deosebesc de această legendă urbană a ultimului sfert de veac. Pe deoparte, politizarea excesivă, continuă, indiferent de guverne a cam încetat când foarte mulți funcționari publici și-au câștigat în instanțe dreptul la locul de muncă din care un alt partid vrea să îi gonească. Ne amintim perioada dementă a lui Băsescu: atunci erau câte două persoane pe aceeași funcție, unul acasă, plătit de stat, altul pe la muncă, plătit de stat! Apoi blocarea angajărilor, disponibilizările, ca să rămână doar ai lor. Au venit pe urmă alții, care au vrut să îi dea afară pe cei de dinaintea lor și tot așa, însă instituțiile au mers și merg mai ales datorită celor care nu au fost schimbați, funcționarilor de carieră, oamenilor din rândul al doilea, al treilea, al profesioniștilor. Aceasta este o problemă a României la toate nivelele, inclusiv la nivel internațional, fiindcă îi lipsește o foaie de parcurs, un proiect de țară, pe care oricine ar ocupa funcțiile acelea, să îl ducă mai departe, să îl dezvolte, să îl împlinească. La noi e ca la Mânăstirea Argeșului, ce unii lucrau, alții furau, demolau și așa mai departe, dar nimeni nu mai jertfește nimic. Așa că, în afară de funcțiile de conducere de prim nivel, în aproape toate instituțiile nu sunt schimbări de la directorii adjuncți în jos și aceștia nu sunt oameni politici, ba dimpotrivă. Problema este însă legată de ritmul de dezvoltare economică a orașului, dacă ar fi altul, nu am mai fi un oraș de navetiști!

Nu putem să ne oprim aici, când vine vorba de Giurgiu. Avem Dunăre, avem apropiere de Bucureşti şi totuşi aceste atuuri par a se fi transformat în dezavantaje. Dealtfel, dezavantajele apropierii de capitală le trăim din vremea comunistă, când mai toţi prim-secretarii erau veniţi de acolo. Ce e de făcut, în ce soluţie crezi tu?

Giurgiu pare că se întoarce în trecut, dar nu în cel glorios, cosmopolit, multicultural, deschis spre lumea largă, de la începutul secolului XX, ci în secolul XIX, ca o fundătură din care toți voiau să scape. Să știi că proiecte sunt multe, dar ele trebuie să fie sustenabile, eligibile, îndreptate spre dezvoltare.

Îmi laşi impresia că fugi de întrebare. Şi totuşi, ce e de făcut? Toată lumea vorbeşte despre proiecte, ne ferim să ne… referim la minuni. Care este soluţia în care tu crezi?

Este o întrebare foarte serioasă și trebuie dat un răspuns amănunţit. Chestiunea nu se referă doar la starea economică a acestui oraș, ci și la sistemul educațional, la viața socială, culturală, câtă mai este, dar mai ales la perspective. Dacă nu răspundem la întrebare gândindu-ne și la generația tânără, suntem doar alți patetici care fac pe interesanții și își dau cu părerea, ca să se afle în treabă. De aceea, perspectiva din care dau răspunsul la această întrebare este una în care trebuie să privim cu atenție pornind de la siguranța cetățeanului, inclusiv cea rutieră, problema accidentelor cotidiene, drama stradală și cartierele mărginașe, problema drogurilor care își fac tot mai des simțită prezența în acest oraș mic, terenurile libere pe care încă se mai pot construi case, zonele industriale, Dunărea, portul, șoseaua care face legătura cu Bucureștiul, dar și cu lumea, comunitățile riverane și ideea de transfrontalier, calea ferată lăsată de izbeliște de peste zece ani, instituțiile de învățământ și educație, instituțiile de cultură, bisericile de orice tip, educația generală, monumentele istorice, patrimoniul cultural, parcurile și zonele verzi ale orașului, locurile în care se poate face sport.

Front de lucru avem! Ce ne mai trebuie?

Ne trebuie o nouă mentalitate. Mentalitatea care să schimbe, nu să peticească. Mentalitatea care să aibă în vedere comunitatea, nu interesele personale sau de partid ori de familie. Dacă nu avem un proiect pe zece ani cel puțin, iar zece ani trec repede, nu avem nimic. Avem nevoie de o idee care să dea sens, să unicizeze această comunitate giurgiuveană. Fiindcă tocmai ceea ce ne-a creat problemele trebuie să fie elementul de schimbare. Suntem prea aproape de București? Foarte bine! Atunci de ce să nu fim locul în care bucureștenii își cheltuiesc banii în weekend? Așa cum se întâmplă în județ la Comana și asta tocmai în urma unor proiecte ale comunității giurgiuvene, cu bani locali, județeni, europeni. Totul pe proiecte. De ce să nu fim locul în care unele firme să-și aducă sediile firmelor, căci am avea taxe și impozite mai mici decât în București? Dar pentru asta avem nevoie de investiții și de personal calificat, care să nu mai facă naveta obositoare la București, ci să rămână acasă, să întărească această comunitate. Avem nevoie de o populație mai educată, care să înțeleagă importanța modului de viață. Vorbim despre proiecte care să transforme Giurgiul într-un port al Bucureștiului la Giurgiu, dar pentru aceasta este nevoie de revitalizarea căii ferate. Avem copii extraordinar de dotați, care se duc după profesori în București, fiindcă există această vulnerabilitate a orașului nostru, în care avem doar câteva vârfuri de excepție în ceea ce privește nivelul profesorilor, care îi pot ajuta să-și urmeze visele. Pe de altă parte, școala ar trebui să formeze deprinderi, valori și norme, în același timp cu informațiile transmise, dar lucrul acesta nu se mai întâmplă. Aceasta este o problemă a sistemului la nivel național, dar în declin este și la Giurgiu. Societatea noastră de tip nou este o societate egoistă, indiferent ce ar clama liderii de opinie din orice domeniu. Ea s-a transformat într-o societate a binelui personal, indiferentă la binele comun, iar așa nu se mai poate, fiindcă indiferent de acumulări, indiferent de nivelul de trai extraordinar al unora, ei trăiesc tot aici, în această comunitate.

Poate redeveni turismul o şansă pentru noi?

Da, dar ne trebuie un traseu turistic, pe care îl avem de fapt, dar trebuie să punem în valoare Dunărea, cetatea lui Mircea, Podul Bizetz, primul în curbă din Europa, bisericile, Turnul cu ceas, Strada Gării, Gara. Apoi ideea unui port de ambarcațiuni ușoare, de care cred deja că s-a apucat Primăria, pentru că Dunărea este o bogăție neutilizată încă, trebuie susținută și pusă în practică. Instituțiile giurgiuvene trebuie păstrate în Giurgiu și asta înseamnă implicare politică la nivel înalt. Sunt multe de scris, de spus, de comentat, dar și mai multe de făcut!

Spre finalul discuţiei noastre aş vrea să vorbim despre şcoală şi despre tineri. Ce-i trebuie învăţământului nostru să redevină şcoală?

Ce-i trebuie învățământului să devină școala? Finanțare, implicare profesională, mai puțin orgoliu și mai multă dorința de a face ceea ce trebuie din partea tuturor părților implicate, inclusiv părinți și elevi. Învățământul nostru este bulversat de tot mai desele schimbări aduse de fiecare ministru care apare în peisaj, de lunga perioadă de subfinanțare bugetară, de politizarea unor funcții, fără ca cei ce le ocupă să aibă substanță, de cadrele didactice tot mai slab pregătite și tot mai puțin interesate de ceea ce au de făcut. Dar ce îi trebuie învățământului îi trebuie și societății – o Reformă totală, reală, clară și implicare, nu delăsare, bani și rigurozitate, un model pe care să nu-l mai schimbe nimeni un număr de ani, apropierea părinților de sistem, căci ei au lăsat totul în baza sistemului, însă educația se face cel mai mult acasă, iar ministerul ar trebui să facă ceea ce îl denumește ca fiind Ministerul Educației Naționale! Or numai educație nu se mai face la școli, licee, colegii etc. Reintroducerea școlilor profesionale și de meserii, care au mare succes în țările nordice și de unde tinerii ies pregătiți practic și teoretic pentru piața muncii!

Ce le trebuie profesorilor să redevină dascăli?

Să își dea jos masca, să se privească în oglindă și să fie mândri de investiția lor, care este viitorul acelor copii.

Mulţi adolescenţi sunt în derută, pentru că învăţământul nostru produce studenţi care devin direct şomeri. E ca o moară care macină aproape degeaba…

Nu mai e loc pentru șomaj in România, țara traversează o profunda criză a forței de muncă. A! Dacă toți vor să fie direct directori este mai greu, dar nu imposibil.

Ce îndemn le adresezi tinerilor de astăzi, cu gândul la viitor?

Mesajul meu pentru tineri este simplu: trăiți-vă tinerețea, este unică! Apoi dezinfectați, dezafectați, puneți în loc, construiți și mergeți mai departe! Important este că mereu să cereți ce vi se cuvine, iar după voi să rămână ceva. Peste timp să vă întrebe și pe voi cineva ce le transmiteți celor tineri, iar atunci să vă dați seama că, măcar pentru acel om, aveți o însemnătate!

Un interviu de Gelu Brebenel– noiembrie 2018 –

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *