Mihaela Georgescu-  Elevii mei sunt recolta unei culturi de o viaţă

Doamnă Mihaela Georgescu, un bun început în discuţia noastră ar putea ţine loc şi de biografie şi ar debuta cu întrebarea: cum aţi ajuns în Giurgiu?

Nici nu mă aşteptam la un început tipic din partea ta… Aşadar, m-am născut în satul FÂLFANI, comuna STOLNICI, judeţul ARGEŞ, la 17 august 1942. Veneam în familie ca a patra fată, dintr-o dorinţă şi speranţă a tatălui meu de a avea un băiat.

Am făcut primele clase primare cu învăţători din sat, improvizaţi: o doamnă basarabeancă, un domn tânăr, şcolit în şase luni, fost vânzător ambulat prin satele de lângă Piteşti. Clasa a patra am urmat-o în satul vecin, Isbăşesti, deoarece tata a fost arestat, iar mama şi noi, cele patru fete, ne-am mutat într-o căsuţă rămasă după moartea bunicului din partea mamei. Nu am făcut o dramă din acel moment al copilăriei mele, dar altceva a stăruit mai mult în amintirea mea: la întoarcea tatei acasă (eu eram la sfârşitul clasei a VII-a), tata nu m-a recunoscut şi a întrebat-o pe mama cine sunt.

Totul s-a rezolvat când a constatat că „stau bine“ cu matematica şi româna, în ajunul unui serios examen de admitere la liceul din Piteşti.

La Giurgiu am ajuns prin repartiţie guvernamentală, la absolvirea facultăţii de limbi romanice şi clasice, secţia franceză–română, Universitatea Bucureşti. Aici m-am căsătorit, m-am împlinit având doi copii şi alte sute de elevi şi eleve pe care i-am adoptat la sufletul meu.

Care vă sunt primele amintiri despre Giurgiul din acele vremuri?

Când am coborât din tren, în gara Giurgiu, marea şi plăcuta mea surpriză a fost să văd trăsuri care îşi aşteptau clienţii. Atunci mi-au trecut prin faţa ochilor şiruri de trăsuri care plimbau miri, naşi şi nuntaşi veseli, pe drumul satului din care veneam. Aveam un motiv în plus să le iubesc: un văr al mamei mele era renumit pentru frumuseţea cailor şi a trăsurii, pentru ţinuta maiestuoasă cu care-şi conducea atelajul ales mereu pentru miri. Şi, cum nimic nu este întâmplător pe lumea asta, peste mai mulţi ani, o clasă dragă inimii mele, a venit să mă conducă la banchetul din sala de sport a liceului, într-o trăsură giurgiuveană, şi eu am avut curajul pe care mi l-a dat dragostea faţă de acei elevi, să parcurg străzile oraşului în trăsură cu cei doi copii ai mei şi cu cei doi „flăcăi“ din clasa a XII-a C.

Giurgiul acelui timp era un pitoresc oraş provincial, cu multe străzi comerciale care porneau de la piaţă: Olari, Independenţei, Argeş – în faţa Liceului Ion Maiorescu. Era frumos poate şi pentru că toate amintirile sunt frumoase…

A existat vreodată un loc aparte în oraşul Giurgiu, de care să vă lege ceva special?

Dacă pot numi loc un lăcaş de cultură, atunci spun că Ateneul Bălănescu (atunci impropriu şi nedrept numit sala Vasilichi) mi-a rămas în suflet, pentru că acolo am văzut primul spectacol foarte bun: piesa lui Bernard Shaw „Dragă mincinosule“, cu marii actori Fory Eterle şi Beate Fredanov. Trebuie să amintesc acum că, sub direcţia domnului Paraschiv (Vică) Ţăranu, teatrul din Giurgiu, nou construit, a găzduit spectacole de teatru şi operetă de prim rang în care străluceau mari artişti: Ion Dacian, Dorin Teodorescu, Nae Roman, Cleopatra Melidoneanu, veşnicul tânăr şi fermecătorul Florin Piersic în „Haidelbergul de altă dată“ şi mulţi alţii.

Doamnă profesoară, care este cartea dumneavoastră de căpătâi?

Poate că vă uimesc, dar cartea mea de căpătâi este „Micul prinţ“ de Antoine de Saint-Exupéry. Dedicată de autor prietenului său – copilului de altădată –, această carte este cea mai emoţionantă mărturie despre inocenţă, despre miracolul veşnic al copilăriei care vede lumea cu ochi limpezi şi cu inimă curată, despre prietenie şi iubire, despre sentimentul înalt al responsabilităţii faţă de persoanele în care investim grijă şi dragoste.

Cum sună Eminescu în limba franceză?

Nu atât de frumos ca în limba română. În literatură, în poezie mai ales, nu există traducere perfectă. Ea poate fi bună, fidelă mesajului de transmis, adaptată limbii în care ea se face.

Vă place mai mult Bacovia sau Verlaine?

Raportul dintre aceşti doi poeţi simbolişti ar fi ca unul dintre maestru şi cel mai bun ucenic sau discipol. Maestrul a dat simboliştilor L’Art poétique care îi defineşte prin întâiul vers „De la musique avant toute chose“, invitând la apropierea poeziei de muzică. Poezii ca „Chanson d’automne“, „Il pleut sur la ville/ comme il pleure dans mon coeur“, „Ballade de la lune“ sunt de o muzicalitate care leagănă sufletul cititorului. De aceea îl citesc cu mare plăcere oricând vreau să regăsesc frumuseţea limbii franceze.

Poate mai profund decât spectaculos, Bacovia mă copleşeşte prin apăsătoarea neîmplinire şi permanenta suferinţă existenţială a omului superior, a eului poetic. Îmi trebuie o stare anume, poate de curaj ca să citesc „Plumb“, „Lacustră“, „Decor“, „Amurg de iarnă“ şi altele.

Cu care dintre cadrele didactice vă mândriţi că aţi fost colegă?

Când am intrat în cancelaria Liceului Ion Maiorescu, în mijlocul căreia trona masiva masă ovală învelită cu pluş albastru şi cristal gros, cu scaunele ca nişte jilţuri din jurul ei, m-am simţit prea mică pentru toate. Dar măreţia maiestuasei mobile o dădeau cu adevărat seniorii: profesori cu înaltă pregătire profesională şi puternice personalităţi. Sunt mândră şi, mai mult decât atât, fericită, că am avut modele de talia domniilor lor. Cel mai bun profesor de matematică – dl. Stelian Rădulescu, ale cărui intervenţii la consiliile profesorale erau mari încântări în care oratorul concura matematicianul. Nobilul profesor Victor Karpis, care se îndrepta cu o ţinută maiestuoasă spre sala de muzică- azi îi poartă numele- ca spre un templu unde avea să oficieze un act sacru. Sau profesorul Apostol Buzatu, un alt „artist“ al profesiei. În mintea mea l-am asemănat cu Anthony Quinn: plin de viaţă, de vervă spumoasă, umplea cancelaria de bună dispoziţie având un cuvânt bun sau o glumă binevoitoare pentru fiecare… În acei ani în care cultura umanistă era ameninţată cu dispariţia, profesorul Marinel Marinescu continua cu credinţă să le menţină elevilor conştiinţa vie a originii latine a limbii noastre, prin studierea textelor antice ale lui Cicero, Caesar, Tacitus, Lucretius. Cu adâncă preţuire amintesc numele eminentului profesor de istorie Nicolae Miclescu, autorul primei şi a celei mai serioase monografii a liceului. Veneau apoi mai tinerii colegi Maria Manda, Iunian Chelu, Alexandru Mircescu, Atanase Anghelescu, Dumitru Manolescu – director adjunct, Laurenţiu Panaitopol precum şi Silvica Marinescu, care impunea prin ţinută, printr-o judecată limpede şi ordonată, printr-un echilibru stabil între autoritate şi toleranţă. De asemenea, trebuie să menţionez efortul şi reuşita domnului profesor Ion Dincă în conducerea liceului, având de răspuns la comenzile vremii şi apărând în acelaşi timp interesele şcolii şi ale profesorilor.

Anul acesta vă veţi întâlni cu o generaţie de elevi care au absolvit liceul acum… 25 de ani. Îmbătrânim sau întinerim? Cu ce sentiment vă întâlniţi pe stradă cu foştii dumneavoastră elevi?

Trăiesc cu bucurie emoţia întâlnirii cu adolescenţii care, acum 25 de ani, au înveselit bătrânul liceu în ultimele două săptămâni de şcoală cu cele mai frumoase şorţuleţe roz cu alb şi cele mai cochete pălării şi cravate în aceleaşi culori care îţi dădeau impresia că «la vie en rose» nu este o iluzie. Toţi sunt la fel de tineri pentru că şi-au păstrat sufletul tânăr şi un pliu la coada ochiului, un fir alb de păr, îi fac mai frumoşi prin spiritul maturităţii împlinite.

Sunt un om fericit pentru că în fiecare zi mi se întâmplă să întâlnesc foşti elevi şi acel  «bună ziua» sau «sărut mâna» constituie o urare de «zile bune» care îmi dă siguranţa că sunt printre prieteni dispuşi oricând să-mi fie alături. Trebuie să mărturisesc cât de copleşită am fost de această manifestare de prietenie din partea părinţilor, dar mai ales din partea foştilor mei elevi când, în zilele mele cele mai negre, la moartea soţului – şi el profesor al multora dintre ei –, fiecare dintre aceştia pe care îi întâlneam pe stradă mă întreba invariabil «cu ce vă pot ajuta»?

De aceea nu pot părăsi acest oraş, pe care l-am populat cu prieteni ale căror întâlniri zilnice nu le pot rata. Ele sunt recolta unei culturi de o viaţă.

În relaţia profesională cu elevii, dascălul trebuie să fie un cadru didactic care îşi face conştiincios datoria, fără a avea obligaţia de a fi şi o mamă cu mai mulţi copii sau o cloşcă grijulie cu puii ei?

În viziunea mea, cele două părţi ale întrebării sunt complementare. Desigur, un bun dascăl trebuie să fie bine pregătit profesional, gata să răspundă dorinţei de cunoaştere a elevilor, să-şi facă în mod conştiincios datoria care este una cu totul specială: pregătirea de specialişti pentru toate domeniile de activitate. Trebuie să facă acest lucru cu mare răspundere, fiindcă în această profesie ratările nu sunt permise, cu atât mai puţin modelele negative, care pot fi profesorii superficiali. Însă o obligaţie nescrisă în «statutul cadrului didactic», dar fără de care acesta nu este întreg, este acea participare afectivă care trece dincolo de catedră şi-l apropie pe dascăl de elevi, devenind acel părinte din şcoală care trebuie să trateze pe fiecare copil potrivit structurii sale psihice, care trebuie să-şi drămuiască darurile şi să-şi cântărească pedepsele, să cultive modestia, dar şi curajul, competiţia loială şi mai ales siguranţa că este iubit şi ocrotit, nu vânat şi pedepsit. Numai în acest climat pot creşte şi înflori calităţile, aşa cum se pot stârpi invidia, trufia, egoismul.

Oricum, învăţătoarea rămâne veşnic în mintea şcolarilor ca fiind mama cu cei mai mulţi copii, gata să-i certe, dar şi să-i alinte.

Nu aveţi impresia că avem foarte mulţi profesori şi prea puţini dascăli?

Apreciez mult această întrebare, ce delimitează pe profesor de dascăl; este cel mai bun exemplu pentru a demonstra că nu există sinonimie totală.

Profesor se poate face orice persoană care absolvă cursurile unei facultăţi cu profil pedagogic sau, mai modern spus, care a urmat şi „un modul pedagogic“. Şi, într-adevăr, sunt foarte multe persoane de acest fel, mai ales în ultima vreme, când o mulţime îngrijorătoare de facultăţi particulare organizează cursuri la distanţă, cu frecvenţă redusă, cu evaluări semestriale computerizate în care niciun profesor n-a văzut niciun student, în ochii căruia să vadă vreo sclipire a minţii sau o emoţie a sufletului, aşa cum niciun student n-a văzut niciun profesor care să-l fascineze prin rigurozitatea judecăţii, prin frumuseţea cuvântului, prin transmiterea acelui mesaj care nu apare pe niciun site. Or, un dascăl este plămădit din minte şi dintr-un dar pe care aş îndrăzni să-l numesc chemare, dar care nu este înghesuit în vreo pagină de carte sau în vreun curs de padagogie. El se traduce prin dragoste faţă de această profesie, printr-o muncă ce nu se face numai cu tabla şi creta, ci cu răspunsuri date ochilor întrebători, nu numai asupra celor scrise în cărţi. Cum munca dascălului se face cu copii, cu adolescenţi, cu acei căutători de adevăr şi doritori de cunoştinţe, el trebuie să fie maestrul care la orice moment ştie cât să spună, cum să spună, la cine să se adreseze, pe cine să încurajeze.

Lecţia unui dascăl adevărat este un permanent flux între catedră şi clasă. Şi mai este ceva: ea nu se limitează la 50 de minute, sau la matematică, română, geografie etc., ci continuă cu întrebări şi răs­punsuri la felurite preocupări, la destăinuiri şi sfaturi pentru care elevii se adresează cu încredere dascălului pe care l-au găsit mereu aproape.

Nu profesorii, ci dascălii au rămas în mintea elevilor care, dacă au fost mari scriitori, i-au elogiat în pagini emoţionante: „Domnul Trandafir“, „Dăscăliţa“, „Apostol“. Ultimul titlu îl venerează pe dascăl, asemănându-l cu un apostol, pentru că sfântă şi jertfelnică este misiunea sa în luminarea minţilor.

Romanul lui Cezar Petrescu începe cu motto-ul „Nimeni n-o să te întâmpine cu pâine şi sare“, motto care anunţă că tânărul dascăl – pe care nu întâmplător îl chema Apostol – trebuie să fie pregătit pentru drumul greu al unei profesii dăruite oamenilor.

A fost vreun moment în care aţi regretat drumul pe care l-aţi ales în viaţă?

Niciunul. Mă consider fericită fiindcă pot să spun, ca Louis Aragon (în alt context): „Si j“etais a refaire/Je referais ce chemin“. Este minunat să-ţi faci din profesie o pasiune. Nu aş înlocui niciodată, şi nu am facut-o – o sală de clasă cu cel mai somptuos cabinet. Am intrat mereu în clasă cu sentimentul că merg la o întâlnire cu oameni interesanţi, mereu alţii, ceea ce mă obligă să fiu şi eu mereu alta. Acolo simţeam că sunt eu cea adevărată, că sunt utilă şi, în momentele fericite, apreciată şi iubită.

Mi-am propus mereu să las la uşa clasei orice problemă personală care ar fi prejudiciat cursul normal al lecţiei. Am considerat un privilegiu să lucrez cu copii şi tineri – cu cea mai frumoasă vârstă a omului! – plini de prospeţime, imaginaţie, creativitate.

Astfel, cu ei şi pentru ei am rămas tânără sufleteşte. Am înţeles că prin faţa ochilor mei trec promoţii după promoţii, care au dreptul, fiecare la rândul ei, la toată forţa minţii şi sufletului de care dispun eu. Pentru fiecare trebuie să fim mereu la fel de tineri, este dreptul lor pentru că ei trec o singură dată prin faţa ochilor noştri. Acum ştiu ce am crezut mereu: că n-aş fi putut să fac altceva!

Pentru că tot am vorbit de elevi, ce-i separă pe cei din trecut de cei de astăzi?

Diferenţa de care vorbeşti nu-i cuprinde pe toţi, dar îi cuprinde pe majoritatea lor. Ea îşi are explicaţia în schimbările sociale produse după 1989. Nu tinerii sunt vinovaţi că n-au ştiut să-şi gestioneze libertatea şi să aleagă ce le oferea ea mai bun pentru deplina lor formare: surse diverse şi rapide de informaţie, acces la cultura şi ştiinţa mondială, graniţe deschise spre cunoaştere, manifestarea totală a personalităţii. Adulţii sunt vinovaţi de pierderea valorilor tinere.

Şi nu ştiu în ce ordine să-i aşez: şcoala a cedat uşor aplicării diferitelor experimente pentru care nu se creaseră baze materiale… ploaia de facultăţi particulare care au eliberat diplome fără nici o acoperire valorică. Părinţii, eliberaţi de o lungă perioadă de constrângeri, n-au mai ştiut să-şi dozeze autoritatea şi au înţeles greşit ce trebuie să le ofere copiilor şi mai ales ce să le impună. În primele zile după revoluţie, am fost şocată de manifestarea elevilor apropós de libertate: renunţarea la uniforme ca supremă formă! Le-am spus atunci că au venit la şcoală ca să arate ce au strâns părinţii prin şifoniere şi, pentru că nu toţi avuseseră OCL-ul la dispoziţie, diferenţa devenea dureroasă şi crea complexe multora.

Pentru că, după revoluţie, ca după orice schimbare, au apărut profitori îmbogăţiţi peste noapte prin afaceri dubioase, aceştia au cumpărat pentru copiii lor diplome, posturi călduţe sau mai sus puse. Concurenţa loială a dispărut şi, odată cu ea, orice motivaţie pentru învăţătură, orice emulaţie, scutindu-i pe mulţi de orice efort sau răspundere.

Să vorbim despre modele?

Hai să vorbim despre media, care influenţează mult elevii, şi despre modelele promovate, care sunt adevărate non-valori, non-mo­-
dele, începând cu unii politicieni agramaţi şi numai profitori, total dezinteresaţi de soarta ţării şi, implicit, de destinele tinerilor; artişti, mai ales în domeniul muzicii, fără talent şi şcoală, promovaţi pe diferite criterii, excluzând pe cel al valorii; vedete care afişează
prostul gust, vulgaritatea, batjocorind parcă bunul simţ, măsura, rafinamentul cu care ne obişnuiseră marile valori, aflate deseori în situaţia de a aştepta, cu răbdare, «favoarea» vreunei emisiuni de televiziune.

Constat cu regret că s-a rupt puntea dintre generaţiile de elevi; cei din trecut ar avea multe de spus celor de azi. Agapele de peste ani ar fi mărturii despre certitudinea reuşitelor prin muncă, ambiţie, seriozitate.

Vă rog să comentaţi următorul pasaj, care îmi aparține: „Ade­seori trec strada ca să nu-i mai văd, deşi nu-mi face plăcere să-i ocolesc. Uneori simt că sunt şi eu de vină, că poate nu-i înţeleg, dar recunosc că n-am adeseori timp să mă gândesc la asta şi mai niciodată n-am timp şi răbdare să le vorbesc pe înţeles. Rămân doar cu imaginea unui grup de adolescenţi fără chip, semănând trist unii cu alţii, tolăniţi pe bordurile noilor noastre trotuare sau ciuciţi în spatele unor tufe, cu ţigara în mână şi sticla de Cola la picioare. Împrejur, seminţe şi chiştoace, peste câte o baltă de salivă iscată de băieţii din grup, în timp ce fetele mai grijulii se străduiesc să nu-şi murdărească pantofii de firmă. Şi toate astea la câţiva metri de şcoală, într-o scurtă pauză, în spatele blocurilor…“

Pasajul acesta mă întristează mult prin adevărul pe care îl conţine: tineri elevi derutaţi, afişând teribilismul şi, poate, mai grav, adulţi indiferenţi. În goana zilnică după câştig, unii chiar după îmbogăţire rapidă, părinţii au uitat esenţialul: creşterea copiilor, asta însemnând afecţiune, comunicare, interes pentru problemele vârstei acestora şi nu bani puşi la dispoziţie, care îi pot duce la consumul de tutun, alcool, droguri. Dar nu numai părinţii au obligaţia morală faţă de tineri, ci toţi adulţii; societatea civică trebuie să fie interesată în educarea acestora. Nimeni nu ar trebui să treacă nepăsător pe lângă grupuri de tineri, elevi, studenţi, ca cei din exemplul pe care l-ai dat. Cazuri izolate există, dar, fiind izolate, ele rămân fără efect. Cei care intervin se expun, în cele mai multe cazuri, la jigniri sau chiar la acte de violenţă din partea tinerilor.

Cred că dintr-o teamă de a nu fi consideraţi demodaţi şi dintr-un exces de a se dovedi foarte moderni, mulţi profesori au pierdut echilibrul în comportamentul lor faţă de elevi, renunţând la autoritate în favoarea spiritului „de gaşcă“, uitând că adolescenţii sunt la vârsta confuziilor. Aşa îmi explic de ce elevii stau liniştiţi în astfel „de pauze“, lângă şcoală şi printre blocuri locuite de oameni de toate vârstele şi toate categoriile sociale.

Există riscul ca generaţiile de astăzi de elevi să nu mai nască valori?

Riscul există dacă şcoala nu-şi va lua măsuri temeinice de apărare: profesori bine pregătiţi, criterii stricte de evaluare. Fiecare elev prezintă o valoare într-un domeniu; şcoala trebuie diversificată în aşa măsură încât să cultive acea valoare a fiecăruia, fie ea practică, aplicativă, intelectuală, vocaţională etc. Încercarea de uniformizare prin încălcarea justei evaluări scade naşterea de valori.

De ce credeţi ca s-a uscat stejarul din curtea liceului?

De dor şi de tristeţe…

Ce aţi dori să vi se întâmple mâine?

Să fie 15 septembrie, să intru pe uşa principală a „Colegiului Naţional Ion Maiorescu“ restaurat, ca în prima zi de profesoară şi să mă prezint emoţionată în impunătoarea cancelarie: mă numesc Scarlat Mihaela, absolventă a Universităţii Bucureşti…

Ce hobby aveţi, doamnă profesoară?

Am două, şi nu le pot despărţi: lectura şi călătoriile. De fapt, ele fac una: lectura este şi ea o călătorie, imaginară, fără limite de timp şi spaţiu. Ea este şi o explorare a minţii şi sufletului. Concurată de cele mai moderne mass-media, cartea rămâne pentru mine cea mai generoasă sursă de încântări spirituale.

Mă gândesc serios cât de singuri sunt cei care nu au gustat plăcerea lecturii, cât de arid rămâne sufletul care nu a trăit bucurii sau tristeţi ale unor personaje memorabile.

Cum vi se pare Giurgiul de astăzi?

Modernizat, cu edificii culturale care îl onorează, înfrumuseţat, mai curat şi mai îngrijit decât multe oraşe mai mari. Mi-aş dori ca edilii, mai întâi şi mai întâi de toate să sprijine restaurarea bătrânului Liceu, mândria spirituală a oraşului, căruia, giurgiuvenii de azi şi din alte timpuri îi sunt adânc îndatoraţi.

Un interviu de Gelu BREBENEL – mai 2010 –

2 thoughts on “Mihaela Georgescu-  Elevii mei sunt recolta unei culturi de o viaţă

Dă-i un răspuns lui Horatiu Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *