web analytics
Giurgiu-Tribune

Sergiu Manolescu: Avem nevoie de oameni providenţiali care, înjuraţi fiind, să ne provoace binele cu sila

Născut pe 3 februarie 1958 la Roşiorii de Vede, în judeţul Teleorman. Mama – şvab bănăţean, din Timiş, tata regăţean din Teleorman. Se mută în Giurgiu în vara anului 1958 şi între 1965-1973 învaţă la Şcoala Generală nr. 7, apoi, între 1973 şi 1977 la Liceul “Ion Maiorescu”. Urmează armata, de 9 luni, ca tanchist, la Mihai Bravu.

Studiile superioare le face între 1983 şi 1985 la I.P. Bucureşti, Facultatea de Mecanică- Maşini Termice, Cazane-Turbine. Lucrează la Termocentrala din Turceni, în Gorj, între1983-1985, ca inginer stagiar. Între anii 1985 şi 2013 este de găsit la CET Giurgiu – inginer, şef de secție, până la funcţia de director adjunct. Perioada 2013-2015 şi-o petrece la Centrala Termică Giurgiu, societate în subordinea Consiliului Local Municipal, ca şef serviciu. Din 2015 până în prezent lucrează la Primaria Giurgiu, în funcţia de consilier superior.

Este căsătorit, având un fiu şi o fiică. Declară: „Iubesc oamenii şi cunoaşterea”. Dar, povestea de-abia începe…

La noi trebuie să elimini mormanul de trântori, abia apoi putând aspira la mai bine

Care este proverbul/ zicala/ zicerea ta preferată?

Mai puţin decât îmi doream dar mai mult decât credeam”. Merge şi cu „rău-bine”. Zicerea îmi aparţine. Am folosit-o ca pe un răspuns la o întrebare legată de finalul anului IV de facultate. Din motive de „Espana 82”, am produs restanţe la greu. Ţin minte că am dat examene până cu două zile înainte de cununia
nr. 1. Ultima restanţă – 10.09, cununia – 12.09. De-atunci m-am învăţat să-mi calibrez speranţele, nepermiţându-le să devină iluzii.

De ce crezi că marele Caragiale este actual: pentru că a fost un vizionar sau pentru că moravurile nu se schimbă?

Cred că era un iniţiat în studiul „fibrei” româneşti. Când zic despre „fibră”, am în vedere toate metehnele de care românul a dat, dă, şi va da dovadă.

Care să fie aceste metehne?

Aş enumera, fără a avea pretenţia epuizării acestor metehne: ignoranţa suficientistă (manifestată de „high-life”-ul parvenit); nepotismul promovat în relaţiile sociale, cu obstinaţie; acceptarea meritocraţiei doar în cazuri extreme; invidia (vezi zicerea cu capra vecinului, inexistentă în altă cultură); nepăsarea faţă de problemele semenilor ce nu-s din „gaşcă”; nonşalanţa cu care „cuvântul dat” este dezavuat; băşcălia exagerată produsă „în numele umorului” românesc; fatalismul mioritic egal cu „dehh, ce să faci?”, când s-ar putea face multe; existenţa proverbului cu capul plecat şi cu sabia; coruptibilitatea potenţială (nu discut despre corupţia manifestată la cei ce „au avut ocazia” să-şi concretizeze potenţialul) etc. De aceea, m-aş delimita de cuvântul „moravuri”. Rămânând la „fibră”, Caragiale, până să scrie, a vizualizat un morman de „RMN”-uri. Ale minţilor concetăţenilor.

Moravurile care se schimbă nu înseamnă că oamenii nu se schimbă?

Relaţie biunivocă: moravurile se schimbă în urma schimbării oamenilor, precum şi oamenii se schimbă în urma schimbării moravurilor. Este ca povestea cu „oul şi găina”.

Personal, fiind educat în spiritul ştiinţelor exacte şi având contacte cu sociologia doar tangenţiale, sunt nesigur privind cauzalitatea dilemei cuprinse în întrebare. Înclin să cred că, de fapt, schimbările despre care mă întrebi există doar în plan vertical. Nu şi în plan orizontal. Mă explic amintind de „spirala evoluţiei”. Privită din lateral, poziţia oamenilor şi a moravurilor se află la un nivel superior (mai sus). Privită de sus, poziţia oamenilor şi a moravurilor se află în acelaţi loc. Ca o concluzie a unui profan: se schimbă forma, nu şi fondul.

Se zice că românul nu are legi, el are obiceiuri. Cum comentezi?

Românul are legi. Dar nu-i place să le respecte. Dacă se reuşeste ca o prevedere legală să poată fi transformată în Tradiţie, gata! Îl ai „prizonier” pe român. Dovada? O gramadă de tradiţii anapoda sunt respectate cu sfinţenie.

Hai să ne gândim la ceva!! Care sunt „motoarele” acţiunilor oamenilor (nu români, doar)? Eu am depistat doar trei „motoare”: frica, interesul, rutina. Cum acţionează o lege? Simplu. Impune ceva şi prevede pedepse pentru nerespectarea „ceva”-ului. Şi omul învaţă să respecte o regulă, pentru că altfel este pedepsit. Deci, frica de pedepse funcţionează. Cum actionează un părinte încercând să-şi educe copilul să mănânce civilizat? Îi ia castronul din faţă, dacă acesta nu foloseşte lingura. Şi copilul învaţă că nu primeşte hrană decât condiţionat de folosirea lingurii. Altfel, rămâne nemâncat. Deci, interesul funcţionează. Un om care trăieşte de mult timp după reguli, nu-şi mai pune problema valabilităţii acestora, regulile devenind mod de viaţă. Deci, rutina funcţionează. Dar românul este
„sclavul” acestui cuvânt: tradiţie. Dar dacă o „tradiţie” de un cretinism feroce îi impune să întarzie la evenimente/întalniri măcar „sfertul academic” (unde ai mai întâlnit expresia asta, în afara graniţelor?), încălcând reguli legale, rutiniere si educaţionale, cum mai gândim?

De la fosta vorbă că românul e specialist în agricultură şi fotbal, a rezultat ulterior că s-a specializat şi în politică. Mai nou, se pricepe la toate. Cum devine chestiunea?

Românul (majoritatea indivizilor) se pricepe la orice altceva decât la treaba ce o are, el, de făcut. De asemenea, românului îi place să-şi dea cu părerea despre orice. Rezultă „pricepere” şchioapă. Reducând la absurd, românul se va pricepe tot mai puţin la tot mai multe lucruri, până va ajunge să ştie nimic despre toate.

Ceea ce este de punctat este faptul că majoritatea românilor „cântă după ureche”. Partiturile (cărţi, documentaţii, studii, articole de specialitate etc.) sunt pentru „fraieri”. „Băieţii deştepţi” sunt cei ce apelează la improvizaţii mergând pe tradiţionalul „lasă că ştiu eu ce fac!” Exemplul cel mai relevant, în ce priveşte „cunoaşterea”, este Politica. Aşa cum ai zis. Mie, discuţiile despre evenimente/acţiuni cu caracter politic, îmi evocă imaginea „Poienii lui Iocan”. Dacă urmărim astfel de discuţii (purtate de către oameni ignoranţi, în majoritatea cazurilor), vom fi martorii unor răbufniri gen „vezi că eşti prost?”.

Am observat că, în majoritatea cazurilor, dacă doi români se întâlnesc pe stradă, după ce se salută încep să îşi spună necazurile: Guvernul a scumpit pâinea, berea şi chiria… e greu!, nici eu nu mai ştiu câte boli am… ce să facem!?, asta e!” Ne-am pierdut umorul şi băşcălia?

Încep printr-un Nu. Referitor la capacitatea românului de a face băşcalie, aceasta nu s-a pierdut. Mai ales în raport cu chestiile serioase. Cazurile despre care vorbeşti şi conversaţiile ce denotă văicareala, au un rost. Anume, crearea de ”carapace” defensivă. Oamenii vremurilor actuale sunt egoişti şi nu doresc a se expune unor eventuale solicitări de ajutorare. Prin văicăreală, omul cerşeşte compasiunea celor din jur. Reciprocitatea în materie de văicăreală, anulează orice initiativă de întrajutorare între oameni. Un alt „mobil” al văicărelii îl reprezintă frica de invidia ce ar putea-o genera. La cât de mult s-a diversificat modul de a face rău din invidie, parcă este bine să te fereşti de Ritualul Voodoo, de exemplu.

Hai să vorbim şi de principii. Ce înseamnă un om cu principii?

Păi, tot vorbirăm de nenea Iancu. Un om care nu are prinţipuri, carevasazică că nu le are… Ca să putem vorbi despre oameni cu principii, să vedem ce-s alea. Dacă dăm definiţia strictă din dex, nu ne este suficient a înţelege fondul termenului. Eu aleg să vorbesc despre interpretarea principiilor ca fiind un cumul de idei, convingeri intime, concepţii dar, mai ales, un set de reguli de acţiune/conduită. Acum, clarificat fiind termenul, să ne fixăm pe oameni. Toţi, toţi oamenii au principii. Nu ridica sprâncenele a mirare!! Îmi susţin afirmaţia, prezentând doi oameni diferiţi, cu principii diferite. Avem doi bărbaţi, cu nivel de instruire echivalent, educaţi diferit, acasă şi în proximitate. Şi prezint câte o idee, câte o convingere, câte o concepţie, câte o regulă de acţiune şi de conduită. Exemplul nr. 1 – femeile nu pot fi egale cu bărbaţii; femeile nu-s capabile de loialitate; femeile sunt prea sensibile; femeile nu vor fi promovate profesional; femeile vor fi trimise la cratiţă. Exemplul nr. 2 – femeile sunt egale cu bărbaţii, diferind doar biologic de aceştia; femeile iubesc mai intens decât bărbaţii, loialitatea fiind pe măsură; femeile sunt fiinţe puternice; femeile, în egală măsură cu barbaţii vor fi promovate profesional; la cratiţă merge ăla/aia care se pricepe. Acum să revenim la sensul subtil al expresiei „om cu principii”!!

Argumentaţia ta ţine de a prezenta păreri proprii pe care apoi le combaţi. „…o idee, câte o convingere, câte o concepţie, câte o regulă de acţiune şi de conduită” nu ţin tocmai de principii…

Ziceam despre omul cu principii. Această expresie are în vedere, în opinia mea, o categorie de oameni supusă extincţiei. Fac parte, fără a fi infatuat, din această categorie. Nu vreau săţi vorbesc despre oameni pe care îi cunosc, doar, în măsura în care s-au „dezvelit” în relaţia cu mine. Îţi vorbesc despre mine. Am idei „puţine dar fixe” generate de educaţie, experienţe trăite, învăţături. Şi toate ideile-mi sunt pozitive în relaţiile interumane. Am convingeri intime privind posibilitatea unei vieţi sociale/politice/economice/culturale/sentimen­tale trăite în armonie. Am concepţii ferme privind solidaritatea socială. Am reguli stricte de acţiune/conduită, reguli ce au ca obiectiv promovarea binelui comun, a respectului şi iubirii dintre oameni. Şi mai am încăpăţânarea să nu renunţ la „fixurile” mele. Cu alte cuvinte, sunt consecvent. Precum zimbrul (un bou mai emancipat).

Care sunt, după „măsurile” tale, cele mai mari valori/principii pe care oamenii nu sunt în stare să le respecte?

Să le respecte, sau să le mai respecte?

Dacă vrei tu, „pe care nu sunt în stare să le mai respecte”.

Greu de răspuns. Nu deţin „ocaua lui Cuza”, nu am acces la memoria trăirilor omeneşti anterioare celei în care mă găsesc azi, nu cunosc decât vreo 3000-4000 de oameni…

Asta cu 3000-4000 mi-a plăcut şi mă pune pe gânduri: eu nu am făcut o asemenea socoteală în ceea ce priveşte oamenii pe care îi cunosc!

Dacă vrei, vorbim şi despre socoteala asta a mea.

Hai să continuăm ideea.

Nu mă ghidez dupăînţelepţii de ocazie” ce mişună prin preajmă. Dar mă simt provocat. Şi-mi plac provocările ideatice. Dar mă limitez la ce pot percepe. Deci răspund la întrebarea: „pe care nu sunt în stare să le mai respecte”. Zic: 1. Iubirea faţă de oameni, în general; 2. Loialitatea faţă de Ţară, indiferent că-i cea „biologică” sau cea adoptivă; 3. Iubirea fată de părinţi, corelată cu abţinerea de a le „judeca” faptele; 4. Iubirea faţă de copiii proprii, ce trebuie îndrumaţi şi nu cocoloşiţi. 5. Asumarea permanentă, indiferent de consecinţe, a propriilor principii. 6. Acceptarea faptului că pentru altcineva, „6” înseamna „9”. 7. Înţelegerea faptului că o familie de succes este mai importantă decât o carieră de succes. 8. Conştientizarea faptului că a şti câte puţin despre multe, în raport cu a şti mult despre puţine, prezervă/presupune existenţa trăirilor cu caracter estetic.
9.
Înţelegerea faptului că „audienţa” şi „impactul” nu-s sinonime pentru că nu se măsoară concomitent. 10. Refuzul de a gândi cu mintea altuia… Mă opresc, finalizând un „decalog” propriu. Am, totuşi, de evocat ceva. O întâmplare ce are legatură cu punctele 1, 2, 4, 5… Întrebată fiind, când va fi pace între israelieni şi palestinieni, Golda Meir a răspuns: „când palestinienii îşi vor iubi copiii, mai mult decât ne urăsc pe noi”. Golda Meir – premier al Israelului:
1969-1974…

Nouă, românilor, nu ne merge bine sau doar ne merge prost?

Nouă, ne merge… Ştii vorba aia: merge şi aşa…

Iar nu îmi răspunzi la întrebare…

La începutul discuţiei noastre mi-ai cerut să prezint o zicere preferată. Cred că se potriveşte: ne merge mai rău decât ne dorim, dar mai bine decât credem (merităm). Buba constă în faptul că diferenţa dintre dorinţa de a ne merge bine şi forţa de a ieşi din zona răului mers, este insurmontabilă. Discut la nivel de naţie, nu la nivel de individ. Sigur că mă poţi întreba despre cauza acestei stări de fapt.

Păi, chiar te întreb!

Mă încumet să răspund, solicitandu-ţi derularea casetei până la prezentarea metehnelor românilor – am discutat mai pe la început, şi apoi până la prezentarea modului în care românii respectă regulile. Eu cred că, sintetizând, răspunsul constă în „oblomovismul” ce ne domină viaţa. Suntem tobă de aspiraţii înalte dar ne este lene să ne înşiretăm pantofii. Noi trebuie să fim mânaţi de la spate pentru a ne fi bine sau mai puţin rău, cum zici tu. Avem nevoie de oameni providenţiali care, înjuraţi fiind, să ne provoace binele cu sila. Şi, asta-i un fapt indubitabil. Vezi tu, un lucru… Un lider poate conduce spre bine cumulând energiile individuale pozitive – vezi stupul albinelor. Dar nu-i cazul la noi. La noi trebuie să elimini mormanul de trântori, abia apoi putând aspira la mai bine.

Care sunt, după părerea ta, cele mai mari defecte ale românilor din cauza cărora (mă refer tot la defecte) ne stă treaba-n loc?

Ştii ceva? Am impresia că sunt la unul dintre examenele profesionale susţinute în carieră. Îmi pui întrebari încrucişate pentru a mă „prinde” descoperit. Nu ţine, îţi zic.

Te descurci bine, chiar ai făcut progrese! Am glumit… Nu vreau să prind pe nimeni, ci doar să ofer tuturor celor intervievaţi un prilej de a vorbi despre lumea şi viaţa în care trăim, în acest zbuciumat început de mileniu, căruia îi suntem contemporani.

Şi eu am glumit!… Revin. Unul dintre sinonimele metehnei este defectul. Despre metehnele românilor, am vorbit deja. Pe la a doua întrebare, cred. Am enumerat, pe-acolo, câteva. De asemenea, am discutat şi despre adaptabilitatea românilor la reguli. Tu le-ai zis legi. Şi m-am exprimat privitor la tradiţii, dând ca exemplu: „sfertul academic”. Am avea, deci, destule defecte enumerate.

Neierarhizate, totuşi.

Tu-mi ceri o ierarhizare. Păi, să le „organizăm”, pe defecte!! Pe categorii. a) Unele ce pot fi identificate ca fiind defecte de-sine-stă­-
tatoare; b) Altele ce-s derivate ale altui defect; c) Defectul-mamă al altor defecte… Şi, acum, podiumul. Precum la competiţiile sportive, începem cu locul III. Nu se acordă. Avem prea multe defecte pe treapta superioară a podiumului. Deci acord locul II, la egalitate, următoarelor defecte: fatalismul ancestral – vezi Mioriţa; ignoranţa suficientistă – vezi expresia „nu-mi bat, eu, capul cu asta!”; umilinţa nejustificată – vezi expresia cu capul plecat şi sabia tocită, ce nu mai taie… Inevitabil, acord locul I… Pentru Campionul defectelor naţiei, aş intona un marş funebru. Da‘ parcă simt că vei părăsi discuţia şi renunţ.

Şi uite aşa am ratat ocazia să-ţi ascult orchestra… Ce să facem!!

Tragi de timp cu glumele tale… Deci, locul I, campion necontestat, este definit prin trei cuvinte: lipsa de punctualitate. Au mai zâmbit şi alţii dar, după argumentarea poziţiei mele, au căzut pe gânduri… Acest defect este o maladie – epidemie chiar, de care suferă majoritatea compatrioţilor. Şi este mama altor defecte. Dacă, întârziind, dai dovada faptului că nu-ţi pasă de persoana ce te aşteaptă, de ce ţi-ar păsa de problemele acesteia? De ce, întârziind cu o lucrare, ar crede cineva că eşti capabil să respecţi un angajament oarecare? Întârziind la programul de lucru, dai dovada faptului că esti incapabil să-ţi respecți colegii. Întârziind dai dovadă de lipsă de politeţe faţă de ceilalți. Dacă nu respecți cea mai simplă regulă inventată vreodată, de ce ai respecta reguli/regulamente/proceduri/ legi? Numără tu defectele-copii „născute” de acest defect-mama!!

O întrebare care aşteaptă de 8 ani să mai fie pusă- Să ne-nchipuim următoarea situaţie limită: Don Quijote aterizează în România şi este recrutat într-un partid. Ar avea cu cine să facă „partidă“?

He-he! „Cavalerul tristei figuri”? Aşa cum apare descris de Cervantes? Cu Sancho Panza alături, călare pe mârţoaga Rosinanta, cu arme din carton şi cu o Dulcinee în cap, văzută ca fiind frumoasă doar de el? Scenariul tău este, chiar, la limită. Dar pare interesant să ne imaginăm de-astea. Ce, El câte nu-şi imagina? Presupunem „călătoria în timp” realizată. Presupunem că El îşi imaginează, precum ştim că face, că vede castele în locul blocurilor, că vede hidalgos şi ţărani în locul unor cetăţeni oarecare, că vede puzderie de domniţe şi hangiţe în locul duduilor din mari magazine de fashion sau prăvălii de cartier, etc. Să zicem că nu ar avea probleme de adaptare. Să mai zicem că este protejat de autorităţi care, până să-l interneze, îl lasă slobod. Şi să mai zicem că, ţinând seama de carisma sa, un şef de partid îi solicită ajutorul. Aici ar putea să apară probleme. Altele decât postura de cavaler rătăcitor autoimpusă, postura ce nu-i permite înregimentarea. Care şef de partid are alura unui senior căruia, cu toată imaginaţia-i, El să-i recunoască suzeranitatea? În registru serios, ţinând cont de caracterul personajului pe care în mod subtil îl introduci în discuţie, răspunsul frust este: nu ar avea cu cine să facă „partidă”. Pentru că toate acţiunile personajului, amuzante sau triste, sunt generate de cavalerismul pur. Medieval dar permanent actual. Ajutorul acordat celor slabi, loialitatea faţă de persoane, sentimentalismul exacerbat, măreţia morală a obiectivelor, sacrificarea vieţii în lupta de promovare a idealurilor nu-l fac pe Don Quijote de la Macha un camarad frecventabil pentru politicienii moderni. Şi nu doar din România şi nu doar de „azi”/de „ieri”. Caracterul impus de Cervantes eroului său este de înţeles şi de urmat de către indivizii obişnuiti. Dacă aceştia ar avea onoare, dacă aceştia ar fi loiali unor principii, dacă aceştia ar fi educaţi în a produce un bine semenilor… şi politicienii ar deveni astfel. Pentru că noi alegem „de-ai noștri”, adică precum noi, indivizii obisnuiţi. Aş încheia prin a întreba, retoric, care dintre oamenii ce-i cunoaştem chiar crede în zicerea lui Don Quijote către Sancho: „Libertatea, Sancho, este unul din darurile cele mai de preţ pe care cerul l-a dăruit oamenilor: cu ea nu pot fi asemuite nici bogăţiile pe care le ascund pământul şi marea; pentru ea, ca şi pentru cinste, poţi şi trebuie să-ţi dai şi viaţa; iar pierderea ei este cel mai mare rău ce ţi se poate întâmpla.”

Mi-a plăcut parcursul – de unde ai plecat şi unde ai ajuns: la libertate! Iar Libertatea!“ – cum spunea distinsul profesor Marian Stavarache. Hai să vorbim şi despre giurgiuveni. Avem vreo particularitate anume?

Mă pui într-o situaţie dificilă. Parcă nu aş răspunde, ştiind că răspunsul ar deranja. Dar, în virtutea angajamentului asumat, o fac.

Trebuie să revenim acasă…

Sincer, pentru că nu pot fi altfel şi trist, pentru că-s giurgiu­vean de la 6 luni. Aici am trăit mai toată viaţa, excepţiile fiind anul de armată, anii de facultate – 5, anii de debut ai carierei – 2. Aici am mers în picioare prima dată, aici am învăţat, aici mi-au murit Părinţii, aici mi-am întemeiat viaţa familială, aici am singura soră, aici am crescut copii – 2, aici am avut o carieră onorabilă. Dar, mereu, mi-am dorit să trăiesc altundeva. Pentru mine, „acasă” este în Banatul originar al MAMEI. N.B. Ascendenţa-mi maternă mă plasează în etnia germană. Revin, uşor nostalgic. Giurgiu mi-a dat tot ce-mi putea da, cu o excepţie – MAMA. După această divagaţie, îţi răspund la întrebare. Da! Noi giurgiuvenii avem o „partcularitate” cu caracter „general”. Nu-i un paradox, mă explic. Vorbirăm de metehne/defecte ce caracterizează pe români. Am avut ocazia să cunosc oameni din alte zone ale ţării mele. Îmi pare că aici, în Giurgiu, metehnele/defectele românilor abundă. În măsura maximă. „Miticismul” caragialesc este la el acasă. „Manelismul”, ca mod de comportare domină viaţa socială. „Românismul”, ca trăire, este luat în băşcălie. Nu-mi doresc să continui. Vreau, doar, să povestesc ceva. Ceva despre defectul-mama
şi ceva despre românism. Ca student, am lucrat ca ghid ONT de limbă germană. Am avut în grijă zeci de grupuri de turişti din fosta RDG. Totdeauna, totdeauna eram ultimul ce mă prezentam la întâlnirile fixate. Prezentându-mă „la fix”. În primavara acestui an, invitat de un prieten drag, am mers la Mediaş. La sărbătorirea pensionării prietenului meu de către foştii camarazi cu care acesta lucrase în tinereţe. Toată petrecerea s-a desăşurat cântându-se muzică populară românească. Când noi, convivii, am atins un anumit prag al „sentimentalismului” s-au cântat doar cântece patriotice.

Noi, giurgiuvenii, am intrat în istoria lumii datorită câinilor rămaşi fără stăpâni, după părăsirea masivă a oraşului de către ultimii ocupanţi turci. Riscăm să rămânem în afara istoriei, de când nu mai urlă câinii în Giurgiu?

Aici faci o eroare. Îmi ceri o părere despre un fapt istoric. Şi ştii că istoria este o ştiinţă exactă. Sau o fi şi ştiinţă partinică… Păi şi în acest caz, eşti în eroare.

Păi, dacă afirmaţia cu ştiinţa exactă şi supoziţia cu ştiinţa partinică sunt ale tale, de ce eroarea este a mea?

… „Istoria este scrisă de către învingători”, eu nefiind vreun învingător. A!, excepţie: jocul de table. Am glumit. Asta cu câinii din Giurgiu are mai multe explicaţii istorice. Tu ai prezentat una, eu mai spun că veneau turcii din sudul Dunării şi jefuiau, luau turmele de oi şi le conduceau la Giurgiu – raia turcească, la acea vreme. Turmele erau urmate de câinii de pază. Când turmele erau mânate peste Dunăre, pe vapoare, câinii rămâneau să urle pe malul fluviului. De-aici, zicerea… Dacă este să abordez subiectul în cheie simbolistică, da, cred că ”celebritatea” naţională a oraşului se bazează pe chestia cu lătratul câinilor. Dar pe mine nu mă încântă. Aş fi preferat ca numele oraşului să fie legat de istoria sa, de Cetate, nave burgunde, de Hamza-Paşa, Vlad Tepeş, Mihai Viteazu, Podul Prieteniei etc. Nu rămânem în afara istoriei decât în măsura în care noi, românii, vom renunţa la propria istorie.

Cândva gradul de civilizaţie se măsura prin numărul de cărţi citite şi prin cantitatea de săpun consumată. Ce înseamnă să fim civilizaţi în România începutului de mileniu?

Aș fi mai rezervat în ce privește metodele de cuantificare a gradului de civilizaţie. Cei doi indicatori pomeniţi sunt „şchiopi”, în opinia mea. Explic. 1000 de cărţi „siropoase” – citite, nu atârnă cât 100 de cărţi documentare – citite. Deci număr vs. calitate? Suntem mulţi cei ce folosim săpun de casă. Suntem curaţi, dar nu participăm la statisticile realizate în ce priveşte consumul de săpun. Să fim civilizaţi la început de mileniu presupune a rămâne la gradul de civilizatie existent în tinereţea noastră. La acea vreme, cunoaşterea era considerată o prioritate. Exemplific prin aceea că ţăranul român era „neşcolit” dar nu era ignorant voluntar. Căuta să înţeleagă, aflând. Pe atunci mai tot omul gândea cu mintea-i. De-aici pleacă procesul de civilizaţie.

Ce părere ai despre peştii care ne privesc din acvariu, prin geam?

Se spune şi se încearcă a se dovedi faptul că animalele, în majo­ritate zdrobitoare, sunt lipsite de conştiinţa de sine. Mă îndoiesc şi m-am îndoit mereu. Mi-a plăcut să-mi pun întrebări de acest tip în raport cu maniferele şi, uneori, în raport cu insectele. Cu peştii, încă nu.

N-ai înotat alături de ei…

Decât prea puţin!… Îmi place să cred în „rânduiala” naturii. În această „rânduială” există un singur element ce distorsionează în raport cu regnurile vegetal şi animal.

Omul!

Da, omul. Şi mă gândesc că flora şi fauna aflate în sălbăticie, în acvarii, în parcuri, în colivii se află în aceeaşi situaţie, în raport cu oamenii, precum s-ar afla oamenii în raport cu extratereştrii întâlniţi, eventual. Ne privesc şi-şi spun: „a ceva nu există”.

Cum spunea personajul lui Marin Preda despre girafe! Ce părere ai despre extratereştii? Există? Cum sunt faţă de noi?

De la von Daniken încoace, de peste 40 de ani – deci, sunt convins de existenţa lor. Cum sunt, nu am de unde să ştiu. Au ştiut şi ştiu alţii: germanii – întâi, apoi americanii şi alţii ce au avut contacte. Cert este ca ăia de-s prin proximitatea noastră sunt mai evoluaţi. Altfel nu ar fi ajuns pe-aici.

Ai lucrat o viaţă în domeniul căldurii”. Are România varianta unei soluţii viabile privind încălzirea populaţiei în viitorul apropiat, sau ne bazăm pe… încălzirea globală?

Ţara asta era „pe drumul bun”. După 1990, în „schema clasică” adoptată peste tot în lume de cei ce ne-au cucerit fără luptă, industria energetică a fost pusă la pământ. Cazul Giurgiului este relevant şi seamănă cu povestea în care un om pleacă la târg să vândă o pereche de boi şi vine acasă cu o pungă frumos brodată, dar goală. Apropo de „schemă”! Se cedează pământ agricol pentru a produce energie cu celule foto-voltaice, după falimentarea unităţilor de producţie energetică. Revenind la întrebare, da există o soluţie. Aceeaşi: termoficarea. Revigorarea termoficării pe baze tehnologice mai moderne este soluţia „macro”.

Un interviu de Gelu BREBENEL– octombrie 2018 –

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *