Născut pe 29 01 1943 în Giurgiu. A absolvit liceul „Ion Maiorescu“, promoţia 1960, apoi Universitatea Bucureşti, Facultatea de Litere, secţia „Limbi Germanice“, unde obţine şi atestatele de traducător/translator limbi germanice.
În primii ani de învăţământ a profesat în liceul unde a şi învăţat: „Ion Maiorescu“. De aici s-a transferat la catedra de perfecţionarea personalului din comerţul exterior (ASE). A fost director adjunct al Colegiului Naţional „Spiru Haret“ din Bucureşti, inspector şcolar, sectorul 2 Bucureşti, inspector general adjunct la Inspectoratul Şcolar al municipiului Bucureşti. În prezent este profesor la şcoala germană „Ita Wegman“ şi la Şcoala Centrală Bucureşti.
Împreună cu mai mulţi colegi a înfiinţat asociaţia „Manageri fără Frontiere“, unde a derulat şi derulează diferite programe de managment şcolar, evaluare de manuale, traduceri, turism intelectual-internaţional.
– Domnule profesor, ce înseamnă a fi intelectual în România începutului de mileniu? Care este condiţia intelectualului şi unde se regăseşte rolul său?
– A fi intelectual în Romania la începutul mileniului, înseamnă asumarea unei mari răspunderi, făcută, din păcate, în van. Cu mai multe decenii în urmă scriitorul Camil Petrescu conturase, în cunoscuta sa teorie a noocraţiei, rolul conducător al intelectualului în societate. Din păcate, azi, în România, rolul intelectualului se regăseşte numai în „curbele de sacrificiu“: de câte ori se „salvează“ bugetul, el se „revigorează“ din remuneraţia intelectualului.
– Cu privire la implicarea civică, vă întreb dacă intelectualul nu ar trebui să ocupe un alt loc în societate decât acela de oarecare spectator. Asta pentru că, iată, după 20 de ani de democraţie
politicul hotărăşte decisiv în România, iar intelectualitatea a părăsit barca politicului.
– În societate intelectualul nu ar trebui niciodată să fie spectator. În postura de spectator ajunge ori izgonit, ori prin hotărârea propriului exil – vezi turnul de fildeş. Cât despre cei 20 de ani „trecuţi“ şi nu de „democraţie“, ei sunt ani în care de fapt au avut loc simple tatonări ale intelectualului de a hotărî ceva în cetatea în care trăieşte, şi anume prin prizma „aurului cenuşiu“ – creierul!
– Nu credeţi că stând liniştiţi începem să semănăm unii cu alţii?
– În niciun caz. „Liniştea“ omului cu idei stârneşte angoasa neaveniţilor şi nepricepuţilor.
– Referindu-ne, la modul general, la viaţa politică şi la implicare, intelectualii s-au retras sau sunt marginalizaţi?
– Intelectualii, mulţi dintre ei oneşti, au vrut să influenţeze viaţa cetăţii în bine, timp în care „politicienii“ i-au ostracizat.
– Traversăm, fără doar şi poate, o perioadă de sărăcire spirituală, în care lipsa modelelor, a reperelor schimbă efectiv orientarea generaţiilor tinere. În aceste condiţii există riscul ca noile generaţii să nu mai nască valori?
– Din fericire, naşterea noilor valori este în strânsă legatură cu ADN-ul fiinţei naţionale, şi nu cu maniera conducerii politice din prezentul moment, care în proiecţia timpului va fi complet nesesizabilă.
– Există posibilitatea unui transplant de valori morale, de corectitudine şi de cinste?
– Da, întotdeauna. Acesta este rolul benefic, formativ al şcolii naţionale: România modernă s-a conturat şi s-a format printr-un permanent transplant de valori morale, de corectitudine şi cinste din arealul culturii universale.
– Tinerii de astăzi traversează o perioadă grea, derutantă, fiind înconjuraţi de tentaţii facile, dar lipsiţi de sprijin şi de modele. De vină este lumea care se învârte prea repede, sistemul, şcoala, toţi care nu mai avem timp destul pentru a ajuta, dumneavoastră, eu… Ce este de făcut?
– Da, este adevărat. Mereu simt că sunt şi eu de vină. Mereu mă gândesc că în această muncă de educaţie a tineretului, lucrurile sunt ca în amneza medicală, unde nu există boli, ci bolnavi. La fel şi în şcoală: nu există o pedagogie unică, ci elevi. Fiecare elev este în sine o altă pedagogie. Teribilismul de moment, fronda juvenilă trebuie să ne facă să fim mai răbdători şi mai înţelegători. Trebuie să le schimbăm percepţia de şcoala = inamicul public numărul 1. Trebuie să înţeleagă, în cel mai fericit caz, şcoala ca pe un „rău necesar!“
– Ce vă nelinişteşte mai mult la tinerii de azi?
– Faptul ca sunt supăraţi pe România, şi nu pe ei înşişi, din cauza insucceselor lor. Faptul că o părăsesc fără să o iubească, chiar şi aşa, cu defectele ei. Faptul că-şi vând creierul în altă parte…
– Ce crede fostul inspector general al Inspectoratului Şcolar Bucureşti că îi separă pe elevii din trecut faţă de cei de astăzi?
– Este totuşi prea mult zis că ar exista o separare între elevii din trecut şi cei de astazi. Se poate menţiona doar că elevii din trecut trăiau într-un circuit valoric închis, dacă vreţi trăiau ca într-o sferă de sticlă. Relaţionarea dintre ei sau cu cei din alte ţări era minimă şi în multe cazuri imaginativă. Elevii de astăzi, când au dorinţa studiului, sunt puternic motivaţi de burse oferite pentru formare şi perfecţionare în vechi centre culturale ale Europei, sau în puternice centre universitare din ţară. Numai cei care suferă de cunoscutul plictis, de veşnicul dezinteres, drept care în unele cercuri ale lor ei trec drept interesanţi, originali, numai aceştia nu pot profita de numeroasele oferte ale sistemului educaţional românesc şi al Uniunii Europene. Sigur, vă pot confirma că în calitatea mea de inspector general al Inspectoratului Şcolar Bucureşti, am cunoscut îndeaproape foarte mulţi elevi şi profesori din Bucureşti şi din ţările europene unde am fost trimis în schimb de experienţă sau la diverse cursuri de perfecţionare. Vă pot confirma că avem foarte mulţi elevi care doresc să studieze serios şi să reprezinte spiritualitata românească în mod strălucit în toate colţurile lumii. Ca dovadă, avem numărul mare de elevi olimpici, de premianţi ai diferitelor concursuri internaţionale, precum şi numărul mare de bursieri români ai prestigioaselor universităţi din lumea întreagă. Tot din perspectiva acestei funcţii vă pot spune că educaţia primită în şcoală este mult mai serioasă şi solidă atunci când se bazează pe cea primită în familie. Ambiţia, motivaţia din familie, combinată şi amplificată cu studiul şcolar pot conduce la adevărate performanţe şi apoi la certe celebrităţi.
– În zilele noastre, profesor şi dascăl înseamnă acelaşi lucru?
– Nu pot întelege conceptul acesta diferit, profesor-dascăl. Eu cred că profesorul este cel care, prin harul său, învaţă pe cel de lângă el felul în care se poate însuşi o informaţie cât mai concis şi într-un timp cât mai scurt. Aceasta duce în perspectiva timpului la formarea viitorului specialist. Profesorul, izolat undeva sus, de unde trimite recomandări, este ceva rece, amorf, care nu poate învăţa pe nimeni, nimic.
– În plin secol al „marilor schimbări“, aflat într-o continuă căutare a propriei identităţi, căutarea unor „modele culturale“ care să redefinească faţa istoriei prezente reprezintă obiectivul fundamental al Asociaţiei „Manageri fără frontiere” – am citat din deschiderea unei prezentări legate de activitatea asociaţiei pe care o reprezentaţi în funcţia de preşedinte. Vă rugăm să ne spuneţi mai multe despre rostul şi activitatea acestui organism, despre modelele culturale pe care le căutaţi şi le propuneţi.
– Asociaţia „Manageri fără frontiere“ are contacte culturale, educativ-formative cu toate ţările care au programe similare şi care au proiecte de colaborare pe teme comune. Drept urmare, Asociaţia a dezvoltat programe şi proiecte în Grecia, Italia, Franţa, Anglia şi Turcia. Sperăm ca rezultatele muncii noastre cu asociaţiile similare din ţările Uniunii Europene să fie încununate în curând de cât mai mult succes. La Congresul mondial de pedagogie de la Moscova, unde au participat peste 30 de ţări, noi am putut prezenta mai multe modele culturale ale ţării noastre, constatând cu satisfacţie că multe dintre ele erau cunoscute şi apreciate.
– Suntem un popor obosit sau doar unul neodihnit?
– Nici una, nici alta. Suntem numai un popor care a avut acces la modernitate în ultimele două secole. Să nu uităm că România modernă începe să se formeze după anul 1866. Regele Carol I este cel care conturează silueta României moderne, cu toate instituţiile ei. După Războiul de Independenţă din 1877, putem vorbi de existenţa unei Românii europene. Este fantastic cât de repede şi de minunat s-a dezvoltat această ţară până în 1939-1940, anul izbucnirii celui de-al II-lea Război Mondial. Să nu uitaţi că între anii interbelici România era denumită Belgia Orientului, iar după 1945 când a fost infestată de Ciuma Roşie, până la anul de graţie 1989, biata Românie a ajuns o ruină, un râs al întregii Europe! Foarte mulţi străini, după ce au cunoscut ţara şi oamenii spun: „ce păcat că aceasta nu mai e România de altădată“.
– Într-o cu totul altă ordine de idei, să revenim pe meleagurile noastre. Ce vă place şi ce vă displace cel mai mult din Giurgiul zilelor noastre? Cum s-a schimbat oraşul?
– Giurgiul va rămâne întotdeauna oraşul copilăriilor mele. Să mă explic. Eu am avut două copilării: cea giurgiuveană, unde am avut prietenii, colegii de şcoală elementară şi de liceu precum şi inegalabilii şi iubiţii bunici materni. Apoi, copilăria bucureşteană, petrecută la toate rudele şi prietenii tatălui meu, care era bucureştean (în Giurgiu avusese cabinet particular profesând meseria de doctor). Tot aici aveam o mulţime de unchi şi de mătuşi care m-au crescut sănătos, departe de „umbra“ secerei şi a ciocanului şi a faldurilor steagului roşu. Giurgiul mi-a adus nu numai prieteni de neînlocuit, ci şi pe tovarăşa mea de viaţă, care tot giurgiuveancă este. Îmi place foarte mult cum arată Giurgiul astăzi, modernismul lui, zona lui liberă, simbioza lui cu frumosul oraş de vis-a-vis Russe (să nu uităm câte lacrimi şi câte suspine a vărsat generaţia mea la capul podului, dorind măcar câteva ore să se poată plimba prin Russe). Îmi place foarte mult primarul, domnul Iliescu, care a luptat pentru reconstruirea vechiului centru, pe care eu şi atâtea generaţii l-am iubit cu tot sufletul.
Iubesc mult Giurgiul cu aerul lui nou, modern, cu toţi prietenii mei, care îi conferă o valoare deosebită, ei în sine fiind cu totul speciali. Giurgiul se poate include oricând, în orice circuit turistic european. Sunt necesare numai nişte mici investiţii şi specialişti care au lucrat în industria turismului. M-aş oferi oricând să sprijin această initiaţivă, dacă Giurgiul lansează un program turistic cultural corespunzător acestui străvechi oraş.
Un interviu de Gelu BREBENEL – decembrie 2009 –