web analytics
Giurgiu-Tribune

Gheorghe NETEJORU: Să nu-ţi dea Dumnezeu cât poţi să duci

Născut la 21 iunie 1922 în Băneasa, judeţul Giurgiu. Se hotă­răşte să îmbrăţişeze cariera militară, visând, ca oricare tânăr ofiţer, să ajungă general. În 1942 devine sublocotenent şi este înrolat pe front. După august 1944 cunoaşte, timp de 10 ani, teroarea lagărelor sovietice. Este condamnat în două rânduri, la 8 şi apoi la 33 de ani de închisoare în lagăr. Supravieţuieşte tuturor greutăţilor şi în 1954 este eliberat. Are puterea să o ia de la capăt: se căsătoreşte cu prietena din tinereţe şi face Facultatea de Agronomie.

După 1990 devine Preşedintele Filialei Judeţene a Veteranilor de Război şi în 1991 cheamă URSS în faţa unui tribunal internaţional.

În 1997 publică volumul memorialistic „Zece ani în lagărele sovietice”. Ediţia a doua adăugită, apărută în 2001, este premiată de revista „Magazin Istoric“, cartea fiind considerată cel mai bun volum istoric al anului.

Generalul în rezervă Gheorghe Netejoru a locuit aproape o viaţă în Giurgiu, pe strada Păcii, nr. 10!

Domnule Gheorghe Netejoru, cum aţi ajuns dumneavoastră să fiţi giurgiuvean?

Păi, aş zice că nici nu se putea altfel, dacă de la Băneasa la Giurgiu nu-i decât o aruncătură de băţ. Acolo s-au născut moşii şi strămoşii mei. Bunicul, sergentul Ion Netejoru a luptat în Războiul pentru independenţă de la 1877, cu regimentul 1 Artilerie. Tata, sublocotenent în rezervă Ioan Netejoru, a luptat în Primul Război Mondial cu Regimentul 4 Infanterie, apoi a devenit preot în satul său natal. După primele patru clase primare am mers la liceu la Giurgiu, la „Ion Maiorescu“ – devenisem, vezi Doamne, orăşean, deşi stăteam în gazdă. Mergeam pe stradă, mă simţeam deosebit şi aveam impresia că toată lumea se uită numai la mine şi la
stângăciile mele.

Care vă sunt primele amintiri despre oraşul din acele vremuri?

Mai întâi am apreciat oamenii oraşului şi în primul rând pe profesori, exemple de demnitate şi seriozitate. Valoarea lor era măsurată nu prin numărul mare de note maxime pe care le acordau, ci prin exigenţa cu care apreciau cunoştinţele elevilor.

Giurgiul l-am cunoscut cu ocazia Bâlciului de Sfânta Maria, când satele din jur parcă deveneau pustii, toată lumea venea la bâlci! Oraşul avea un farmec special, nefiind canalizare, vara mirosea a peşte şi a pietre de pavaj încinse, toamna a must şi sfeclă de zahăr. Grădina Alei şi cea din jurul centrului erau de promenadă, străzile erau bine întreţinute iar plantaţiile de tei şi salcâm făceau farmecul primăverilor.

Giurgiul acelor vremuri era un târg negustoresc. Ce ne puteţi spune despre parfumul acelor vremuri?

În 1932, când m-am stabilit pe aceste meleaguri, am găsit un oraş în plină dezvoltare, după ce fusese afectat de război. Cele câteva fabrici – de zahăr, de bere, de cărămidă – şi cele câteva mori, industria meşteşugărească şi pescuitul, creau locuri de muncă suficiente. Comerţul, în general, şi în special cel cu cereale, luase un avânt
deosebit. Era o plăcere să vezi dimineaţa miile de muncitori, pe biciclete, care se îndreptau în coloană spre locurile de muncă, în timp ce zeci de care încărcate cu produse se îndreptau către pieţe sau depozite.

Ce v-a determinat să vă orientaţi către cariera militară?

Mărturisesc că dragostea mea dintâi se îndrepta spre profesorat, aş fi vrut să fiu profesor de geografie, mai gândindu-mă şi la profesia de inginer agronom sau cariera de consul. Dar, în contextul istoric de atunci, când sute de mii de români se înrolau fără să mai aştepte ordine de chemare, al Doilea Război Mondial fiind o ameninţare pentru România, am hotărât, după o lungă gândire, să devin militar, aceasta fiind o veche dorinţă din copilărie. Aşa se face că, după o şcoală militară cu pregătire intensă, cerută de starea de război, în mai 1942, în prezenţa M. S. Regele Mihai I şi a Mareşalului Ioan Antonescu, după o solemnitate cu fast deosebit, am fost avansat la gradul de sublocotenent. Eram, de-acum, ofiţer în armata Regală Română.

Pe doamna Paulica, soţia dumneavoastră de o viaţă, aţi cunoscut-o ca tânăr ofiţer, la Giurgiu. La scurtă vreme plecarea dumneavoastră pe front era o certitudine. Ştiu că aţi evitat o căsătorie, deşi aveaţi o relaţie deosebită…

Am avut o prietenie cu adânci rădăcini sufleteşti, o relaţie deosebită, bazată pe încredere şi stimă. Ne gândeam amândoi la căsătorie, dar niciunul nu îndrăznea să o spună. Ea, cu siguranţă că o făcea din timiditate, pe mine însă mă rodea un gând pe care mă temeam să i-l rostesc. Ştiam că, în curând, va trebui să plec pe front şi ştiam că în război se întâmplă şi situaţii nedorite. Îmi ziceam că, printr-o căsătorie, dacă cumva nu m-aş mai fi întors, nu făceam altceva decât să-i stric rostul vieţii. Îmi spuneam că aşa m-ar fi uitat mai repede decât dacă ne-am fi căsătorit…

După 23 august 1944 aţi avut o perioadă grea, aţi stat un deceniu în lagărele sovietice. Ce v-a ajutat să supravieţuiţi?

Cu siguranţă m-a ajutat credinţa mea puternică şi dorinţa de a nu mă lăsa înfrânt. Gândul la prietena mea, care era acasă şi gândul la părinţi, gândul la Băneasa şi la Giurgiu, gândul la tinereţea şi la viaţa mea. O vorbă de un adevăr zguduitor spune: „Să nu-ţi dea Dumnezeu cât poţi să duci“.

În ultimii cinci ani de prizonierat, nimeni din ţară nu a mai ştiut dacă mai trăiţi: părinţii, rudele, prietena. Asta pentru că, opunându-vă în lagăr politicii bolşevice, aţi primit condamnări însumând… 33 de ani de detenţie, ca atare nu mai aveaţi, printre altele, dreptul la corespondenţă. Când aţi ajuns acasă, toţi vă aşteptau. De unde atâta speranţă?

Aşa a fost… Ce să vă spun. Când treci prin atâtea, nu îţi mai rămâne decât speranţa. Cum să nu crezi până la capăt?

Revin la volumul de memorialistică pe care l-aţi scris, un volum care a aşteptat încă 35 de ani pentru a putea pune pe hârtie gândurile dumneavoastră şi alţi opt ani pentru a le publica. Un capitol deosebit vorbeşte despre venirea acasă, şi citez: „Am ajuns acasă, în dreptul casei. Poarta era descuiată. Câinii, care erau foarte răi şi nu lăsau pe nimeni să se apropie, au tăcut imediat ce am strigat la ei. Unul dintre ei a venit la mine şi s-a gudurat. Am bătut în geam şi la întrebarea „Cine este?“ am răspuns: „Eu, deschideţi!“ S-a aprins lumina şi mi-au deschis. Eram acasă!“… Odată ajuns acasă, cum a fost revederea cu prietena, care v-a aşteptat… zece
ani!?

Aş vrea să vă spun că mi-am dorit să ajung acasă, la Băneasa, primăvara, când renasc noi speranţe, sau vara, când viaţa este mai liniştită. Aş fi vrut să fie măcar toamnă, dar a fost iarnă, iar iarna care îmi trezea atâtea suferinţe… Era o iarnă cumplită, la Giurgiu şi apoi la Băneasa, acasă, trenul a ajuns greu, apoi nu a mai circulat câteva zile. În cele din urmă am pornit pe jos, spre Giurgiu, pe calea ferată. Am ajuns la Giurgiu printre nămeţi…, a meritat fiecare minut care a fost mai devreme!

Sunteti superstiţios?

Da, sunt superstiţios, cred că tot ce se întâmplă în natură şi în societate sunt prevestiri ale viitorului. Şi cred în destin. Dar sunt în măsură şi să nu fiu prăpăstios. Bunăoară, ajuns în ţară, după zece ani am mai stat câteva luni în închisorile de la noi. Dar am avut nădejde… Apoi, într-o zi de iarnă grea, m-am trezit în gară la Filaret. Era în 30 ianuarie 1954! Eram în pulover, pufoaică şi cu un cufăr de lemn în mână, în care mai aveam câteva cruciuliţe din os, sculptate de mine, câteva boarfe, o bucată de brânză şi una de pâine-hrana rece din închisoare. Când s-a deschis casa de bilete, am lăsat cufărul cu pufoaica pe el şi m-am dus să vizez foaia de drum. La întoarcere… mi le furase!… Aproape că am râs! Pierdusem ani şi ani din viaţă, ce să mai zic de câteva nimicuri!?

După venirea acasă, aţi avut puterea să o luaţi de la capăt. De unde atâta putere?

După câte mi se întâmplaseră, ajuns acasă a trebuit să constat că multe se schimbaseră, şi nu în bine. Eram la o altă mare răscruce, trebuia efectiv să hotărăsc încotro îmi îndrept viaţa. După frământări şi nopţi nedormite, cu părere de rău a trebuit să renunţ, temporar, la acea luptă începută în lagărele sovietice. M-am hotărât să merg mai departe, cu credinţa în Dumnezeu şi cu speranţa în mai bine, fiind convins că numai dacă muncesc şi sunt perseverent, voi reuşi să-mi schimb viaţa.

Am stat foarte mult lângă dumneavoastră şi niciodată nu v-am auzit vorbind cu patimă la adresa celor care v-au pricinuit atâta suferinţă. Aţi avut vreodată dorinţa să vă răzbunaţi?

Nu, nici nu sunt în stare şi nici nu mi-ar fi folosit la nimic. Am vrut doar să se facă dreptate, iar viaţa şi istoria au făcut dreptate. Am chemat în faţa unui tribunal internaţional URSS-ul, şi astăzi URSS-ul şi politica lor nu mai există. Eu le-am supravieţuit.

Există vreun lucru pe care-l regretaţi?

Nu regret nimic din tot ceea ce am făcut. Eu mi-am urmat calea destinului, aşa cum mi-a fost scris. Am trecut prin clipe de răscruce, când totul părea pierdut, ajungând aproape de limita rezistenţei fizice şi psihice, dar am avut norocul ca de fiecare dată să apară ceva care să schimbe totul.

Ce înseamnă norocul?

Eu cred că norocul, aşa cum îl văd eu, este întotdeauna de partea celor tari. Dacă crezi cu tărie în ceva, vei reuşi. Cine poate să facă asta, mă gândesc că este norocos, că e un noroc să fii aşa.

Ce aţi fi dorit să vi se întâmple şi… n-a fost să fie?

Aş fi dorit ca toate năzuinţele mele să se întâmple la timpul lor.

Dacă aţi mai trăi o viaţă, ce drum aţi alege?

Am avut o viaţă cu multe împliniri dar şi cu necazuri, pe care m-am străduit să le înţeleg şi să trag învăţăminte, care mi-au fost de folos de-a lungul anilor. Am să surprind multă lume, dar, la vârsta de 87 de ani, aş vrea să-mi retrăiesc viaţa aşa cum a fost.

Ce sfaturi daţi tinerilor din ziua de azi?

Aş dori ca tânăra generaţie să-şi iubească, mai presus de orice, ţara. Şi aş mai vrea ca tinerii să se gândească la societate şi să înţeleagă că îi pot fi folositori doar învăţând.

Un interviu de Gelu Brebenel – decembrie 2007 –

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *