Ionel Muscalu este născut la 13 aprilie 1974. După ce a absolvit Liceul “Ion Maiorescu” şi şi-a satisfăcut stagiul militar, a debutat în jurnalism, dar evoluţia sa politică i a “deturnat” cariera spre administraţie. Este un liberal convins, din 2016 fiind consilier local municipal. Are un CV impresionant, din care nu lipsesc nici fotoliile de ministru secretar de stat, nici studiile sofisticate, nici diverse posturi de director în instituţii importante, dar nici ipostaza de simplu şomer sau cea de locatar al unui apartament social.
Una peste alta, a scris opt volume de poezie şi un roman. Primul volum de poezie i a apărut în 1996, pe semnătura ministrului culturii de atunci, Ion Caramitru, şi se numea „Războiul cailor pe pereți”. Ultimul volum de poezie „Poeme din luna îngerului risipitor“ a apărut în 2015, cu o prefață scrisă de criticul Alex. Ștefănescu. În 2016 i a apărut, la Editura Semne, volumul „Îngeri de ceară“. Şi, cu siguranţă, vor mai urma altele.
– Eşti un tip care TREBUIE să iasă în faţă. Cât de mult lucrezi
la asta?
– Nu trebuie să ies în față, pur și simplu se întâmplă să fiu în
față, fiindcă de 26 de ani sunt mereu în prim planul vieții socio culturale
din Giurgiu, uneori şi politice. De la 18 ani lucrez, mai întâi
în învățământ, căci am predat la catedră, apoi în presă, iar televiziunea,
când ești moderator de emisiuni, te scoate în evidență, de
bine sau de rău. Dacă ești în fața lumii, nu ești neapărat bine privit.
Apoi, de la 21 de ani am fost director general al DAPL din cadrul
Primăriei Giurgiu, directorul executiv al DAS, directorul executiv al
DMPS, secretar de stat, administratorul public al județului, iar secretar
de stat, șef de serviciu la Bibliotecă, acum manager al Muzeului
Judetean Teohari Antonescu Giurgiu. Am făcut şi fac politică liberală.
Sunt ales consilier local. Şi pentru că alegerile mă urmăresc, sunt și
președintele părinților de la Colegiul Naţional „Ion Maiorescu“, dar
şi președintele Asociației Părinților de la Şcoala gimnazială Nr. 1 „Sf.
Gheorghe“. Încerc să fac ce trebuie oriunde lucrez.
– Acest TREBUIE vine de la Ionel Muscalu, sau din ceea ce a
învăţat Ionel Muscalu că trebuie să facă?
– Educația mea conține cei șapte ani de acasă, apoi încă 22 de
ani de studiu, pe care i am făcut cu dedicare pentru pregătirea
mea profesională. Apoi, cărțile și premiile obținute în viață, cariera
profesională și viața mea, îmi dau dreptul să fiu unde sunt, uneori
prea în spate, pentru ceea ce aș putea face. Prietenul meu Dan
Mucenic îmi spunea mai an că lui i am dovedit ceva ce aștepta de
mult, că am devenit o instituție, nu o vedetă, ci o instituție locală. Îi
spuneam că e prea generos.
– Nu există loc şi pentru ceva modestie, Ionel Muscalu? Eu mă
pregăteam de o discuţie iar tu ţi ai pus CV ul pe masă. Încerci să
mă foloseşti?
– Nu fac paradă nici de modestie, cum nu fac paradă în general
de nimic. Îmi place să vorbesc direct, uneori prea direct, chiar
și n poezii, fără să mă ascund după metafore, deși, atunci când este
nevoie, le folosesc cu îndemânare, cred eu!
Ce ne oprește să purtăm o discuție? Dacă știi mai multe despre
mine, poți să mă întrebi orice, așa cum mă și gândeam că o să facă
un gazetar cu atâta experiență ca tine. Tocmai de aceea nu mi aș permite
nici măcar să încerc să utilizez discuția noastră pentru vreun
scop ocult, mascat sau acoperit. Nu este cazul!
– Hai că m am mai liniştit! Ne am întâlnit aseară la un Târg de
carte al autorilor giurgiuveni. Lumea vine pe la standuri, salută, e
amabilă, dar nu cumpără cărţi. Să nu mă contrazici, am studiat problema.
Una dintre cauze ţine de faptul că giurgiuvenii s au obişnuit
să li se ofere. Există pericolul devalorizării cărţii oferite gratis?
– O întrebare superbă. Din punctul meu de vedere o carte bună
este bună, oricât plătești pentru ea. O carte proastă, de asemenea.
Se întâmplă ca unele cărți proaste să aibă o bună publicitate și, ca
194 195
orice e la modă, să se vândă. Am văzut în timp că există mode inclusiv
la vinuri, așa că nu mă mir de nimic și mă bazez mai ales pe
gustul meu. Problema e că lumea aceea care salută frumos, nu are
întotdeauna și frumosul obicei de a citi sau de a reciti. Poate că s a
obișnuit să primească o carte, dar asta nu înseamnă că s a și obișnuit
să citească acea carte, astfel încât ajung la concluzia că nu trebuie
să dăruiești cărți decât cunoscuților, așa cum dăruim în adolescență.
Ți am povestit că odată, de ziua mea onomastică, am primit cadou
de la cineva o carte care îi fusese dăruită în aceeași zi cu dedicație
de altcineva?! Nici măcar nu o deschisese! Și, bineînțeles, era o carte
bună!
– Da, mi ai povestit. Apropo de cărţi – ai scris, nu mai ştiu câte,
poate 7 8 cărţi de poezie. Nu e prea multă poezie publică şi prea
puţină poezie intimă?
– Am scris și voi scrie cât mă ține capul, muza și mâna dreaptă,
iar când mă va durea spinarea și n am să mai pot sta drept în fața
inspirației, dar emoțiile și cuvintele mă vor încerca, mă voi culca
într un pat din care, cu o tastatură din aceea Wi Fi, voi continua să
scriu. Poetul nu este o oglindă a societății, el nu trebuie să scrie sau
să spună ce așteaptă poporul sau cititorii de la el, el nu este ecoul
gândurilor celorlați, ci pe dos. Ecoul gândurilor poporului trebuie
să fie un politician care vrea să aibă succes, cum spunea Borges. De
aceea, orice poezie bună este o poezie intimă, pe care cititorul și o
înscrie în patrimoniul spiritual propriu, iar ca să ajungă la el, trebuie
să fie publică, publicată! Dacă ne referim la cât de mulți scriitori
sunt, asta este democrația de masă și mijloacele ei tehnice de
astăzi, oricine are un telefon cât de cât bun și acces la internet, poate
deveni, dacă este pasionat de cuvinte și însuflețit măcar un pic de
talent, un poețel sau o poețică! Chestiunea este că, deși pare atât de
simplu, dacă nu ești confirmat de critica de specialitate sau de cititori,
atunci rămâi un încercător, autointitulat scriitor, poet sau chiar
ziarist, că și în domeniul ăsta e cam la fel! Cred că, dincolo de talent
sau de har, care nu e chiar totuna, îți trebuie și cultură și chiar un pic
de noroc, atunci când te apuci de scris. Spre exemplu, revenind la o
întrebare anterioară, când am lansat romanul meu „Îngeri de ceară“,
am dus la bibliotecă întreg tirajul, care a fost asumat instantaneu de
către cei prezenți, iar la sfârșit n am putut să păstrez un exemplar și
pentru mine. Habar nu am dacă cei care au luat cartea au și citit o,
fiindcă uneori am impresia că sunt mai mulți scriitori decât cititori,
iar, și aici, timpul face ordine, adică dă valoare doar la ceea ce trece
peste timp.
– Când vine vorba despre intimitatea poeziei, îmi amintesc versurile:
„Hai să dăm foc acestor rânduri/Şi să rămână doar la noi în
gânduri“… Dar, mai rar!
– Versuri care mie îmi amintesc despre Nichita Stănescu și Alex.
Ștefănescu. Eu cred că stilul fiecărui scriitor îi dă unicitatea, nu vorbesc
de epigoni, deși e greu să spui că ești original în integralitate,
dar, uneori, și o oglindă deformată poate arăta o realitate, nu cea
reală sau cea pe care o dorești, dar o realitate oarecum artistică. Eu
cred în cuvântul scris cu atenție, îngrijit, de aceea și scriu totul de
mână, apoi îl bag în modelul uniformizator al computerului. Pe de
altă parte, nu tot ce este cunoscut este de valoare, iar în Giurgiu nu
știu încă vreun scriitor de succes, care să locuiască aici, să fie citat în
revistele culturale sau literare naționale, să vândă mii de exemplare
ale cărților sale, în afară de Nicolae Tzone și Dan Mucenic, probabil.
Mai sunt giurgiuveni cunoscuți la nivel național, dar nu mai sunt
giurgiuveni…
– Una peste alta, hai să trecem la lucruri mai grave. Toate
speranţele noastre de după 1989 au fost năruite de politică şi de
politicienii care s au perindat la putere. Mai avem şansa redresării
politicului, pentru a ne salva?
– Referitor la politică și salvarea prin politică, cred că este tot
mai clar că între politicieni și popor s a produs o falie de dezamăgire
și de disperare, odată cu depărtarea tot mai mult a guvernelor de
agenda publicului, nu de agenda publică, fiindcă traseele lor ar fi
trebuit să fie cât mai apropiate. Uneori și punctele de vedere despre
acelaşi subiect despart. S a văzut de foarte curând. Pe de altă
parte să nu uităm că parul este întotdeauna în ochiul nostru, tocmai
când îl căutăm în ochii celorlalți. Absurdul care guvernează uneori
răspunsul la diverse cereri provoacă silă, iar neînțelegerile aproape
fundamentale creează probleme suplimentare extraordinare. Din
păcate nimeni nu are aceleași idei cu nimeni despre viitor, dar noi
trebuie, în același timp, să avem și ideile noastre și ideile altora și să
196 197
demonstrăm și că avem dreptate, fiindcă nimeni nu mai dă nimănui
dreptate a priori, fiind tot mai mult auziți termeni ca incompetenți
sau analfabeți funcțional, dar și alții mult mai duri și mult mai
neaoși. Mereu s a așteptat însă de la alții soluția salvatoare, revelația
momentului, dar mereu românii au votat răul cel mai mic sau nu au
votat, uitând că jocul democratic cere implicare, nu doar evitare.
– Aş vrea să mai discutăm un aspect grav pe care îl trăim majoritatea
dintre noi, după care promit să trecem la subiecte mai optimiste.
Grav mi se pare că politicul a împărţit lumea în două: noi,
adică ei, politicienii, şi restul. Grav este că într un oraş ca Giurgiu
toate funcţile sunt pentru membrii de partid, chiar funcţiile mărunte.
E mai rău ca pe vremea lui Ceauşescu, la capitolul ăsta, aici am
ajuns. Ne mai vindecăm de una ca asta?
– Este o afirmație, a ta, pe care eu nu o cred în totalitate și nici
nu sunt chiar de acord cu ea. La prima vedere poate ai dreptate, dar
la o privire atentă, vom vedea că lucrurile se deosebesc de această
legendă urbană a ultimului sfert de veac. Pe deoparte, politizarea
excesivă, continuă, indiferent de guverne a cam încetat când foarte
mulți funcționari publici și au câștigat în instanțe dreptul la locul de
muncă din care un alt partid vrea să îi gonească. Ne amintim perioada
dementă a lui Băsescu: atunci erau câte două persoane pe aceeași
funcție, unul acasă, plătit de stat, altul pe la muncă, plătit de stat!
Apoi blocarea angajărilor, disponibilizările, ca să rămână doar ai lor.
Au venit pe urmă alții, care au vrut să îi dea afară pe cei de dinaintea
lor și tot așa, însă instituțiile au mers și merg mai ales datorită
celor care nu au fost schimbați, funcționarilor de carieră, oamenilor
din rândul al doilea, al treilea, al profesioniștilor. Aceasta este o
problemă a României la toate nivelele, inclusiv la nivel internațional,
fiindcă îi lipsește o foaie de parcurs, un proiect de țară, pe care oricine
ar ocupa funcțiile acelea, să îl ducă mai departe, să îl dezvolte,
să îl împlinească. La noi e ca la Mânăstirea Argeșului, ce unii lucrau,
alții furau, demolau și așa mai departe, dar nimeni nu mai jertfește
nimic. Așa că, în afară de funcțiile de conducere de prim nivel, în
aproape toate instituțiile nu sunt schimbări de la directorii adjuncți
în jos și aceștia nu sunt oameni politici, ba dimpotrivă. Problema
este însă legată de ritmul de dezvoltare economică a orașului, dacă
ar fi altul, nu am mai fi un oraș de navetiști!
– Nu putem să ne oprim aici, când vine vorba de Giurgiu. Avem
Dunăre, avem apropiere de Bucureşti şi totuşi aceste atuuri par a se
fi transformat în dezavantaje. Dealtfel, dezavantajele apropierii de
capitală le trăim din vremea comunistă, când mai toţi prim secretarii
erau veniţi de acolo. Ce e de făcut, în ce soluţie crezi tu?
– Giurgiu pare că se întoarce în trecut, dar nu în cel glorios,
cosmopolit, multicultural, deschis spre lumea largă, de la începutul
secolului XX, ci în secolul XIX, ca o fundătură din care toți voiau să
scape. Să știi că proiecte sunt multe, dar ele trebuie să fie sustenabile,
eligibile, îndreptate spre dezvoltare.
– Îmi laşi impresia că fugi de întrebare. Şi totuşi, ce e de făcut?
Toată lumea vorbeşte despre proiecte, ne ferim să ne… referim la
minuni. Care este soluţia în care tu crezi?
– Este o întrebare foarte serioasă și trebuie dat un răspuns
amănunţit. Chestiunea nu se referă doar la starea economică a acestui
oraș, ci și la sistemul educațional, la viața socială, culturală, câtă
mai este, dar mai ales la perspective. Dacă nu răspundem la întrebare
gândindu ne și la generația tânără, suntem doar alți patetici
care fac pe interesanții și își dau cu părerea, ca să se afle în treabă.
De aceea, perspectiva din care dau răspunsul la această întrebare
este una în care trebuie să privim cu atenție pornind de la siguranța
cetățeanului, inclusiv cea rutieră, problema accidentelor cotidiene,
drama stradală și cartierele mărginașe, problema drogurilor care își
fac tot mai des simțită prezența în acest oraș mic, terenurile libere
pe care încă se mai pot construi case, zonele industriale, Dunărea,
portul, șoseaua care face legătura cu Bucureștiul, dar și cu lumea,
comunitățile riverane și ideea de transfrontalier, calea ferată lăsată
de izbeliște de peste zece ani, instituțiile de învățământ și educație,
instituțiile de cultură, bisericile de orice tip, educația generală,
monumentele istorice, patrimoniul cultural, parcurile și zonele verzi
ale orașului, locurile în care se poate face sport.
– Front de lucru avem! Ce ne mai trebuie?
– Ne trebuie o nouă mentalitate. Mentalitatea care să schimbe, nu
să peticească. Mentalitatea care să aibă în vedere comunitatea, nu interesele
personale sau de partid ori de familie. Dacă nu avem un proiect
pe zece ani cel puțin, iar zece ani trec repede, nu avem nimic. Avem
198 199
nevoie de o idee care să dea sens, să unicizeze această comunitate
giurgiuveană. Fiindcă tocmai ceea ce ne a creat problemele trebuie
să fie elementul de schimbare. Suntem prea aproape de București?
Foarte bine! Atunci de ce să nu fim locul în care bucureștenii își cheltuiesc
banii în weekend? Așa cum se întâmplă în județ la Comana
și asta tocmai în urma unor proiecte ale comunității giurgiuvene, cu
bani locali, județeni, europeni. Totul pe proiecte. De ce să nu fim locul
în care unele firme să și aducă sediile firmelor, căci am avea taxe și
impozite mai mici decât în București? Dar pentru asta avem nevoie de
investiții și de personal calificat, care să nu mai facă naveta obositoare
la București, ci să rămână acasă, să întărească această comunitate.
Avem nevoie de o populație mai educată, care să înțeleagă importanța
modului de viață. Vorbim despre proiecte care să transforme Giurgiul
într un port al Bucureștiului la Giurgiu, dar pentru aceasta este nevoie
de revitalizarea căii ferate. Avem copii extraordinar de dotați, care se
duc după profesori în București, fiindcă există această vulnerabilitate
a orașului nostru, în care avem doar câteva vârfuri de excepție în ceea
ce privește nivelul profesorilor, care îi pot ajuta să și urmeze visele. Pe
de altă parte, școala ar trebui să formeze deprinderi, valori și norme,
în același timp cu informațiile transmise, dar lucrul acesta nu se mai
întâmplă. Aceasta este o problemă a sistemului la nivel național, dar
în declin este și la Giurgiu. Societatea noastră de tip nou este o societate
egoistă, indiferent ce ar clama liderii de opinie din orice domeniu.
Ea s a transformat într o societate a binelui personal, indiferentă la
binele comun, iar așa nu se mai poate, fiindcă indiferent de acumulări,
indiferent de nivelul de trai extraordinar al unora, ei trăiesc tot aici, în
această comunitate.
– Poate redeveni turismul o şansă pentru noi?
– Da, dar ne trebuie un traseu turistic, pe care îl avem de fapt,
dar trebuie să punem în valoare Dunărea, cetatea lui Mircea, Podul
Bizetz, primul în curbă din Europa, bisericile, Turnul cu ceas, Strada
Gării, Gara. Apoi ideea unui port de ambarcațiuni ușoare, de care
cred deja că s a apucat Primăria, pentru că Dunărea este o bogăție
neutilizată încă, trebuie susținută și pusă în practică. Instituțiile
giurgiuvene trebuie păstrate în Giurgiu și asta înseamnă implicare
politică la nivel înalt. Sunt multe de scris, de spus, de comentat, dar
și mai multe de făcut!
– Spre finalul discuţiei noastre aş vrea să vorbim despre şcoală şi
despre tineri. Ce i trebuie învăţământului nostru să redevină şcoală?
– Ce i trebuie învățământului să devină școala? Finanțare, implicare
profesională, mai puțin orgoliu și mai multă dorința de a face
ceea ce trebuie din partea tuturor părților implicate, inclusiv părinți și
elevi. Învățământul nostru este bulversat de tot mai desele schimbări
aduse de fiecare ministru care apare în peisaj, de lunga perioadă de
subfinanțare bugetară, de politizarea unor funcții, fără ca cei ce le
ocupă să aibă substanță, de cadrele didactice tot mai slab pregătite
și tot mai puțin interesate de ceea ce au de făcut. Dar ce îi trebuie
învățământului îi trebuie și societății – o Reformă totală, reală, clară și
implicare, nu delăsare, bani și rigurozitate, un model pe care să nu l
mai schimbe nimeni un număr de ani, apropierea părinților de sistem,
căci ei au lăsat totul în baza sistemului, însă educația se face cel
mai mult acasă, iar ministerul ar trebui să facă ceea ce îl denumește
ca fiind Ministerul Educației Naționale! Or numai educație nu se mai
face la școli, licee, colegii etc. Reintroducerea școlilor profesionale și
de meserii, care au mare succes în țările nordice și de unde tinerii ies
pregătiți practic și teoretic pentru piața muncii!
– Ce le trebuie profesorilor să redevină dascăli?
– Să își dea jos masca, să se privească în oglindă și să fie mândri
de investiția lor, care este viitorul acelor copii.
– Mulţi adolescenţi sunt în derută, pentru că învăţământul nostru
produce studenţi care devin direct şomeri. E ca o moară care
macină aproape degeaba…
– Nu mai e loc pentru șomaj in România, țara traversează o profunda
criză a forței de muncă. A! Dacă toți vor să fie direct directori
este mai greu, dar nu imposibil.
– Ce îndemn le adresezi tinerilor de astăzi, cu gândul la viitor?
– Mesajul meu pentru tineri este simplu: trăiți vă tinerețea,
este unică! Apoi dezinfectați, dezafectați, puneți în loc, construiți
și mergeți mai departe! Important este că mereu să cereți ce vi se
cuvine, iar după voi să rămână ceva. Peste timp să vă întrebe și pe
voi cineva ce le transmiteți celor tineri, iar atunci să vă dați seama
că, măcar pentru acel om, aveți o însemnătate!
-
Noiembrie 2018 – un interviu de Gelu BREBENEL