– Liviu Popazu, de la tine am învăţat să fiu ziarist… Apropo, îţi place vânătoarea sau pescuitul?… Dacă aş zice că un fumător serios ca tine nu poate fi vânător, ţi-aş deruta pescuitul?
– Dacă aş fi trăit în altă perioadă a istoriei, de pildă atunci când s-a produs marea diviziune a muncii, cu siguranţă aş fi fost vânător. În sensul că nu mă pot imagina culegător de fructe sau altceva… Altfel, nu ştiu despre vânătoare decât ce-am citit în cărţi, ce am văzut în filme sau ce mi-au povestit alţii. În schimb, am o adevărată pasiune pentru pescuit. Am undiţe, lansete, tot felul de „scule“ şi ustensile speciale pe care le port în portbagajul maşinii, în permanenţă. Din lipsă de timp, în ultimii ani am mers la pescuit foarte rar, aproape deloc. Însă, gândul că lansetele mele sunt acolo, la locul lor, pregătite în orice moment, îmi dă – ca să zic aşa – o perspectivă optimistă asupra vieţii. De când eram puştan (am copilărit lângă Dunăre, într-o zonă cu iazuri şi râuleţe), pescuitul s-a împăcat bine cu firea mea poate mai liniştită, reflexivă. Şi fumatul face pereche bună cu reflexivitatea. Dar fumatul e un obicei prost, pe care nu-l recomand altora şi pe care l-am căpătat într-o perioadă confuză, între adolescenţă şi maturitate. Trebuie să recunosc, însă, că practic acest viciu, de mai bine de treizeci de ani, cu seriozitate, chiar dacă nu sunt mândru de asta.
– Ziaristica este vânătoare sau pescuit?
– Nici una, nici alta. Meseria de ziarist înseamnă responsabilitate. Forţa cuvântului, rostit dar mai ales scris, este teribilă. Acest lucru nu pare înţeles de mulţi jurnalişti.
– Ajunşi aici, ar trebui să te întreb de unde provine pasiunea ta pentru ziaristică?
– În adolescenţa timpurie, ca mulţi alţii din generaţia mea, am cochetat cu scrisul. Dar abia după Revoluţie am avut şansa de a scrie metodic, la un ziar. Pe linie paternă, provin dintr-o familie care, timp de câteva generaţii, a manifestat un respect real şi constant pentru ştiinţa de carte, dar fără ca vreunul dintre noi să rupă gura târgului, să facă performanţă. Seriozitate, dar nu performanţă. Majoritatea celor din neamul meu sunt oameni care, din perspectiva culturii generale, se situează peste condiţia lor recunoscută în statisticile sociale. Uite, dacă ai avea ocazia să citeşti un text conceput şi scris de tatăl meu, ai crede că pagina aceea a fost redactată într-un apartament de pe Calea Victoriei din Bucureşti, nicidecum într-o casă ţărănească de la Malu. Ai crede că autorul a fost cel puţin funcţionar într-o instituţie, la viaţa lui. Dar în statistici figurează: ţăran, patru clase, născut în 1928, pensionar, patruzeci de ani de muncă (probabil necalificată) în agricultură etc. Nu exagerez cu nimic. Şi mulţi dintre ai mei au fost sau sunt în această situaţie. Într-un fel, e nedrept. Dar asta îi face agreabili, pentru că descoperi la ei mai mult decât te-ai aştepta la prima vedere. Da, recunosc, am o pasiune pentru scris, care cred că provine din circumstanţele descrise anterior. Dar care nu s-a manifestat pe de-a-ntregul şi nici nu mai e timp să se manifeste. Va rămâne ca o iubire semi-secretă şi neconsumată în totalitate, cum spunea un filozof contemporan…
– Era ziua de 15 august 1995, când apărea primul număr din cel dintâi cotidian al Giurgiului, proiect care îţi aparţine. Îmi amintesc că am pornit cu o echipă numeroasă şi puţini au rămas… Între timp, ziaristica s-a schimbat mult… Atunci lucram cel puţin 14 ore pe zi, ieşeam noaptea căpiaţi de oboseală din tipografie, de multe ori beam un ceai sau o bere pe datorie, de fiecare dată după 12 noaptea, a doua zi o luam de la capăt… Dar, eram nostalgici şi mai ales scriam ce vream. Absolut ce vream! Au fost singurii ani în care puteam scrie orice despre oricine, cu condiţia să respectăm adevărul, şi nimeni nu ne cenzura. Aşa am devenit eu jurnalist… Nu îţi e dor de acele vremuri?
– A fost perioada romantică a presei locale. Sigur, când mă gândesc, şi eu devin nostalgic. Mulţi am învăţat meserie la şcoala aceea. Dar puţini sunt dispuşi să mai recunoască. Totuşi, eu zic să păstrăm măsura şi să nu supralicităm acel proiect. A avut disfuncţiile lui.
– Cu riscul de a părea naiv, nu întâmplător te întreb care ar trebui să fie calităţile unui jurnalist?
– Păi, ce am spus mai devreme: responsabilitatea. „Vânătoarea şi pescuitul” nu au ce căuta în această ecuaţie. Producţia jurnalistică devine, peste ani, izvor istoric. Ca ziarist, dacă nu eşti responsabil şi echilibrat, păcăleşti istoria. Asta nu e joacă. Peste cincizeci de ani, cei din viitor îşi vor fi creat o imagine a epocii actuale, după ceea ce noi am scris şi voi scrieţi în ziare. Îţi dai seama câtă responsabilitate se concentrează în peniţa unui ziarist? În rest, totul se învaţă şi se formează: gramatică, tehnică a scrisului, stil. Responsabilitatea, însă, e ca urechea muzicală sau talentul sportiv: ai sau nu ai.
– Ce îţi mai spune sintagma „ziaristul, câinele de pază al societăţii“?
– S-a pervertit. Şi sintagma, şi ziaristul.
– Referitor la devenirea jurnalismului ca meserie şi la „transformarea“ – să le zic doar aşa – principiilor deontologice, crezi că e vorba de o adaptare din mers sau de o renunţare la valorile cele mai importante – că dacă zic fundamentale, ar trebui să încheiem subiectul pe tema asta?
– Poţi să zici „valori fundamentale“, fără probleme. Cuvintele mari nu trebuie să ne sperie, trebuie doar să le rostim cu seriozitate. De la fundamental porneşte discuţia, ea nu se încheie aici. Când construieşti o casă, începi cu temelia, adică fundamentul. Pentru a te înţelege cu cineva, mai întâi fixezi, defineşti termenii. Asta e o chestiune de ordin fundamental. Altfel, vorbiţi englezeşte, ascultaţi
nemţeşte şi vă înţelegeţi ruseşte. Ca la turnul Babel. În opinia mea, şi nu numai, presa a devenit mult prea tabloidizată, dincolo de limita decenţei. O manea de prost gust, în care termenii nu mai sunt fixaţi şi principiile au devenit lasce, fluide, glisante. Ca şi presa, întreaga societate arată ca o manea de prost gust sau ca o telenovelă de duzină, ceea ce înseamnă de fapt acelaşi lucru. Pentru că presa nu poate fi – şi nici nu este – în discordanţă flagrantă cu societatea. Cam cinic, nu?
– Am dreptul să nu-ţi răspund la întrebarea directă?… Eu m-am lăsat de scris la ziar, de multă vreme, din motive care ţin de convingerile mele. Mai precis, cred că la Giurgiu e greu să faci jurnalistică, fără să fii ca lăutarii la nuntă: să cânţi cum şi ce vor naşii! Or, asta e cumetrie, nu ziaristică. Nu vreau să supăr pe nimeni, consider că fiecare jurnalist care ţine bine un condei în mână, poate fi un profesionist care slujeşte o cauză, dar, uneori, ar cam fi cazul să nu mai vorbim despre libertatea presei şi despre neutralitate. Cum spuneam…
…Apropo, există jurnalistică mare şi jurnalistică mică? Cea locală şi cea naţională, unde se nasc vedete? Nu crezi că, la acest nivel, lumea mare a devenit „lumea mică văzută din poziţia în genunchi“?
– Da, presă locală şi presă naţională. Acesta este un criteriu de departajare. Valoric, însă, nu pot fi astfel împărţite. Există presă bună şi presă proastă, dar mai ales articole bune sau proaste, indiferent de aria de răspândire. Dar impresia generală nu mai avantajează de mult breasla condeierilor. Din păcate.
– Să revenim la „Cronica începutului de mileniu”. Cândva scriai, şi mi-a plăcut!, că ziarele din Giurgiu sunt oglinda oraşului. Este oraşul frumos, este frumos şi ziarul, că aşa îl reflectă… Noi ne-am gândit să oglindim oraşul prin oamenii care-l reprezintă sau l-au reprezentat. Mulţi giurgiuveni de valoare nu mai pot depune mărturie la „Cronica începutului de mileniu“, şi e nenorocul nostru, că ne-am născut prea târziu, sau vina noastră, că n-am încercat să-i contactăm mai devreme sau suntem ignoranţi. Cititorii noştri trebuie să afle că interviul de faţă s-a întâmplat, cronologic, printre ultimele pe care le-am consemnat. Dacă ai fi în locul nostru, pe cine nu ai omite din
lista ta?
– Pot să-ţi spun că m-aş omite pe mine. Nu am trufia să cred că părerile mele sunt atât de interesante, încât să capteze bunăvoinţa cititorilor. Aşa că, ţi-ai asumat un risc invitându-mă. Altfel, lista mi se pare decentă şi, evident, trebuie să rămână deschisă. Nu-ţi fac sugestii. E cartea ta.
– Apreciez părerile tale, deşi modestia ta mă încurcă… Dar, am convingerea că lista noastră prefigurată poate continua, volumul acesta fiind, poate, doar un început. Oricum, noi, ca autori, ne asumăm nu meritul de a intervieva pe cine este potrivit, ci mai ales vina de a nu fi ajuns şi la alte personalităţi care trebuie să stea între coperţile unui asemenea volum. Dar, sper ca timpul să aibă răbdare cu toţi!… Şi, din una în alta, te întreb şi pe tine, dacă noi, românii, nu suntem un popor prea răbdător? Ce ar trebui să aşteptăm?
– Mai mult, suntem un popor resemnat. Nimic nu ne caracterizează mai bine, decât atitudinea mioritică: un pic filozofi, un pic poeţi şi definitiv resemnaţi.
– Vrem, nu vrem, vine vorba de politică. Ce crezi că e mai rău: să stai deoparte, sau să o percepi ca pe un scop gen „fac politică nu pentru a folosi puterea pentru cei din jur, ci pentru mine şi ai mei”?
– Amândouă ipostazele sunt deopotrivă rele. Nu fac parte din prima categorie; pentru că frecventez politica, aşa, la nivel de grupa mică. Dar am pretenţia să spun că nici în a doua categorie nu mă recunosc.
– Unde vom ajunge cu aşa politică şi cu asemenea politicieni?
– Întotdeauna ajungem acolo unde merităm. Nu-ţi ascund că, acum douăzeci de ani, am căzut şi eu în capcana dorinţei de schimbare imediată, rapidă. La maturitate, m-am mai potolit. Educaţia civică şi schimbarea mentalităţilor nu se realizează, nici prin hotărâre de guvern, nici prin ordin de ministru, nici prin legi votate în parlament. Fie el unicameral sau bicameral. Nici măcar prin manifestări revoluţionare. Prin revoluţie, învingi, nu convingi. Aşa că, mai uşor cu plângăceala. Pentru ceea ce sugerezi, e nevoie de timp. Asta nu înseamnă că-mi plac politicienii actuali şi politica lor. Pe cei mai mulţi i-aş pune pe coji de nucă, în genunchi şi i-aş lăsa
repetenţi.
– Mai crezi în salvarea noastră ca popor, sau numai în salvarea noastră individuală?
– Salvarea individuală e un nonsens. De ce să te salvezi singur? La ce-ţi foloseşte? În afara unui egoism sterp, neproductiv, nu văd nici urmă de raţiune. Dacă te salvezi numai pe tine – spiritual, evident, despre asta cred că vorbim –, ajungi să te izolezi de restul oamenilor, ceea ce în mod evident duce la alienare. Şi teologic cred că e greşit. „Mântuieşte, Doamne, poporul tău“, aşa se zice la Biserică. În Biblie, Dumnezeu relaţionează şi cu indivizi, dar întotdeauna ca reprezentanţi ai unor neamuri, în sensul de popoare. Salvarea, dacă nu înglobează pluralitatea, nu are rost. Deci, cred în salvarea noastră ca popor.
– La ce te gândeşti când ţi-l aminteşti pe Corneliu Coposu?
– La interviul pe care i l-am luat, prin 1991, cred. Am mers împreună cu un prieten, curioşi să-l cunoaştem. Este adevărat ce se spune, că avea har. E din categoria celor care trebuie neapărat să figureze în cartea de istorie. Pare un pic paradoxal, dar Coposu nu şi-a spus ultimul cuvânt odată cu moartea lui. Ai observat valul de simpatie postum, care nu se estompează, ci dimpotrivă, se amplifică şi în ziua de azi? Nu se datorează doar metehnei românilor, de a-şi onora valorile numai după ce le pierd. În speţa aceasta, ignorarea lui în timpul vieţii are şi cauze obiective. El a reactivat ca persoană publică într-o perioadă tulbure, postrevoluţionară, în care asupra audiovizualului românesc exista încă monopol. Or, pe Coposu trebuia să-l vezi şi să-l auzi, nu să citeşti în ziare despre „ce ar fi spus“. Asta a fost neşansa lui – şi, zic eu, a noastră –, de a muri înainte de liberalizarea definitivă a televiziunii, de explozia posturilor TV. Oricum, Dumnezeu i-a echilibrat într-un fel destinul. Putea să fie ucis de comunişti, de viaţa grea din puşcărie (18 ani de temniţă bolşevică, dintre care câţiva de izolare totală!), sau de viaţa şi mai grea de după eliberare. Dar, vezi, a mai trăit vreo patru-cinci ani după Revoluţie, tocmai pentru a-şi împlini menirea. Dumnezeu – sau destinul, dacă eşti ateu – ne joacă feste doar pe termen scurt. Când ni se pare că suntem nedreptăţiţi de soartă, ne revoltăm copilăreşte, degeaba, pentru că judecăm
lucrurile punctual sau, mai bine zis, secvenţial. Contiguu, şi nu continuu – cum ar spune un prieten de-al meu electronist şi poet (mai mult electronist…). Pentru că echilibrul, şi la nivel individual, şi la nivel macro, se stabileşte pe termen lung. Aşadar, o analiză corectă trebuie să fie făcută doar din perspectivă istorică. La multe lucruri mă gândesc, atunci când vine vorba de Coposu, deşi l-am cunoscut doar pentru o jumătate de zi. Dă-mi voie să-ţi spun o poveste, pe care n-am mai evocat-o decât în particular, unor prieteni apropiaţi. Eram foarte tânăr, de curând sosit în Bucureşti, descopeream metropola cu ochii provincialului timid şi stingher. Aşteptam în Piaţa Unirii, pe unde trecea pe atunci tramvaiul 12. Lângă mine a venit un bătrânel care mă iscodea cu privirea. Îmbrăcat cam ciudat. Ţin minte puloverul de lână, aşa cum purtau bunicii la ţară, un trenci ponosit şi pantalon cu croială atipică – în orice caz, parcă nu erau hainele lui. Când a început să vorbească, m-a surprins. O fantastică discordanţă între cum arăta şi cum vorbea. Fără prestanţă, cu figura de nici ţăran, nici orăşean, băgăcios şi insistent, dar cu un verb cuceritor. După aparenţe, nu era omul în a cărui companie să vrei neapărat să fii văzut. Dar discursul lui era impecabil. Nu mai întâlnisem profesor (şi astăzi sunt convins că, măcar într-o viaţă anterioară, asta-i fusese meseria) care să se exprime cu atâta uşurinţă, precizie, claritate şi totodată, profunzime. Un vocabular complex, multidisciplinar, dar cuvintele păreau simple, accesibile. Iar frazele – parcă erau toate expresii memorabile, filozofice şi trebuia neapărat să fie incluse într-o culegere de texte valoroase, universal valabile, într-un volum pe care să-l citească toată lumea. Eram speriat că uit ceea ce-mi spunea ciudatul bătrânel şi, de atâta concentrare, am uitat că aşteptam tramvaiul să merg la cursuri. Şi gândeam: cât de organizată trebuie să fie mintea acestui om şi cât de bine a înţeles esenţa lucrurilor, dacă reuşeşte să transmită mesajul cu atâta claritate! A fost un fel de conversaţie, pentru că am reuşit şi eu să îngân câteva răspunsuri, să emit câteva opinii. Dar nu aveam exerciţiul acestui tip de dialog, pe care el îl practica în joacă, lejer. Îmi era ciudă că nu-mi găsesc cuvintele. Probabil, doream să fac impresie bună sau dracu ştie ce era în capul meu. Poate m-am fâstâcit în faţa unei solide culturi, care se insinua în spatele frazelor sale superinteligibile. Dintr-un motiv pe care nu-l dezvălui acum, pentru că explicaţiile ar dura mai mult decât povestea în sine, l-am întâlnit pe bătrân doar atunci, pentru câteva ore, deşi se oferise să-mi ţină şi alte asemenea cursuri. Pentru mine, întâlnirea aceea a fost memorabilă. Şi astăzi, dacă mă ambiţionez, cred că sunt în stare să reconstitui întreaga discuţie, ca şi în cazul lui Coposu, fiindcă am fost marcat. Ani de zile, când citeam o carte bună, îmi închipuiam că, de fapt, eu stau în bancă precum un şcolar disciplinat, iar ciudatul profesor îmi predă o lecţie interesantă şi, totodată, plăcută. Nu l-am mai întâlnit, dar l-am pomenit, la răstimpuri, în discuţiile cu prietenii apropiaţi… Coposu avea ceva în comun cu acest bătrân interesant. Şi amândoi cu Petre Ţuţea, pe care l-am descoperit cu toţii în 1990. Au fost reprezentanţii unei generaţii care începuse modernizarea României, cu instruire şi inteligenţă remarcabile. Alungarea lor din spaţiul public a produs un hiatus în evoluţia noastră. O verigă a cărei absenţă se simte şi astăzi, un handicap pe care îl vom recupera, dar în mulţi ani de acum înainte. Iată la ce mă gândesc când vine vorba de Corneliu Coposu. Îţi dai seama? Oamenii ăştia ar fi trebuit să fie profesorii generaţiei mele! Sau măcar modele către care să aspirăm.
– Aş vrea acum să vorbim despre implicare sau neimplicare. Intelectualii s-au grupat într-un cerc restrâns – fiecare cu cercul său!, departe de viaţa cetăţii. O asemenea neimplicare civică nu este păguboasă pentru cetate?
– Intelectual este cel care-şi foloseşte preponderent intelectul, se consideră şi se comportă ca atare şi este recunoscut de comunitate. Păi, poţi să te manifeşti ca intelectual doar în familie? Eu n-am auzit nici măcar de intelectual de cartier! Când se retrage din comunitate (adică din cetate, cum bine spui), intelectualul renunţă la aură, îşi declină competenţele.
– Ştiu că te duci cu plăcere în comuna Malu, la părinţi. Cum mai simţi uliţa satului, cum mai sunt ţăranii?
– Încerc să menţin o anume regularitate. Merg o dată pe săptămână. Dar stau puţin. Trăiesc o senzaţie ciudată. Simt nevoia să merg, dar odată ajuns, simt nevoia să plec. Îmi explic fenomenul prin glisarea noţiunii de „acasă“. Numesc asta sindromul dezrădăcinării, de care suferă prima generaţie plecată de la sat – sensul este explicat foarte bine în romanele lui Ion Lăncrănjan. Eu am legături puternice cu satul, totuşi. Am nişte amintiri consistente, cărora le-am înţeles tâlcul pe măsura trecerii timpului. Definitiv, nu mă pot rupe niciodată de sat. Închipuieşte-ţi că am deschis ochii într-o lume autentic rurală, iar autenticul este întotdeauna valoros. Oamenii erau autentici, întâmplările, manifestările, viaţa erau autentice. Ştii cum moare un ţăran adevărat? Cu demnitate. Împăcat cu sine şi cu soarta, adică cu Dumnezeu. Am cunoscut şi cunosc mulţi oameni sublimi în satul meu, pe unii i-am pomenit în editoriale. Dar ce-ţi descriu eu este o imagine idilică, pe care o simt estompându-se. Locul ţăranului adevărat este luat de „omul de la ţară“, care face naveta, e la curent cu scandalurile media, urmăreşte telenovele şi se aprovizioneză de la supermarket, plătind cu cardul. Adică se urbanizează. Şi cred că în cuvintele mele se simte regretul pentru o lume, dacă nu dispărută, cu siguranţă pe cale de dispariţie.
– Civilizaţia ţăranului a fost deteriorată de distrugerea satului de către comunişti şi este evident că astăzi nimeni nu se mai străduiește să repare ceva. Încotro ne îndreptăm în acest fel?
– Satul, aşa cum l-am cunoscut şi cum răzbate în amintirile mele, deja nu mai există. Nu e nevoie să mai treacă mulţi ani ca să dispară. A dispărut. Comuniştii au încercat şi şi-au dorit să distrugă fibra satului. Ce n-au terminat ei a desăvârşit democraţia.
…Trebuie să urmăm linia interviului. Ce ai dori să ne aducă acest început de mileniu?
– Ne-a adus destule. Suntem martorii unor schimbări istorice, jucăm într-un film epocal, deşi suntem doar figuranţi. Mi se pare suficient. Pe mine, unul, deja m-a obosit acest început de mileniu.
– Cândva scriam că… „trăim în Giurgiu, oraş cu cinci vămi, un post de radio, două televiziuni, nouă ziare şi nici o toaletă publică“. Acum, deşi mai sunt multe de făcut, avem un oraş cochet şi curat, apreciat mai ales de musafiri. Totuşi, dacă trăieşti aici, nu poţi să uiţi că avem Dunăre dar nu avem o faleză, că suntem dunăreni doar când luăm taxiul şi mergem să ne uităm peste apă, spre bulgari. Avem perspectiva creării unui specific local, care să ne individualizeze, punând Dunărea să lucreze pentru noi?
– Dunărea a lucrat şi lucrează pentru noi. Însă noi lucrăm prea puţin. Mă consider un tip de modă veche, în ceea ce priveşte implicarea.
Eu nu văd lucrurile în felul acesta: nu avem faleză, nu avem un oraş mai arătos, n-avem, n-avem… Păi, toate astea nu vin din cer şi nici din Occident, cu vaporul, pe Dunăre. Ele sunt făcute – sau nu – de oameni. Hai să le facem! În cinci ani, în zece ani, dar noi trebuie să le realizăm, nu altcineva.
– Ce am mai putea spune frumos despre Giurgiul mileniul trei?
– Că este un oraş cu potenţial.
– Ce le transmiţi giurgiuvenilor acum, la început de mileniu?
– Să fie încrezători. Ca să reziste şi chiar ca să existe, omul trebuie să creadă. Un învăţat, mai deştept de o sută de ori decât noi doi la un loc, a spus că „Secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc“. Cred că avea dreptate. Or, religia înseamnă credinţă. Aşadar, să fim încrezători.
– noiembrie 2009 – ianuarie 2010 –