Născut la 13 ianuarie 1945 în comuna Colibaşi, judeţul Giurgiu. În clasele primare învaţă în comuna natală. După liceu, între 1965-1970 a urmat cursurile Facultăţii de Geologie-Geografie a Universităţii din Bucureşti. În 1977 obţine titlul ştiinţific de doctor în geografie. Este profesor în învăţământul preuniversitar între 1970 şi 1992, din 1980 predând numai la Giurgiu, la Liceul „Ion Maiorescu“. Între 1986 şi 1991 este şi inspector de specialitate la ISJ Giurgiu, iar din 1991 este încadrat ca inspector general la Ministerul Învăţământului şi Ştiinţei, în paralel desfăşurând şi activitate didactică. La finele anului universitar 1996-1997 a fost numit, ca titular, conferenţiar universitar, iar din anul 2004 este profesor universitar.
A elaborat şi publicat 11 cărţi de specialitate, circa 30 de mijloace de învăţământ (hărţi murale), 6 manuale şcolare, precum şi circa 200 de comunicări în specialitate şi în didactica specialităţii.
– Domnule profesor, aş dori să începem discuţia rememorând un mic eveniment petrecut în octombrie 2009 la Giurgiu: întâlnirea cu foştii elevi ai Liceului Ion Maiorescu, absolvenţi ai anului 1984. Când aţi sosit la locul sărbătorii aţi făcut mai bine de o jumătate de oră de la intrare până la locul în care vă aşteptau foştii colegi din profesorat, şi asta pentru că aţi fost asaltat de cei care în urmă cu două decenii şi jumătate vă urmăreau din bănci. Dacă în liceu eraţi considerat un profesor extrem de exigent, chiar dur, cum se explică acest „succes“ al dumneavoastră de acum?!
– Nu este neapărat un succes, dar şi pentru mine a fost o mică surpriză faptul că mi-au ieşit în cale mulţi din cei prezenţi. Cred că motivul principal a fost faptul că nu ne-am văzut de mulţi ani. Este firesc ca în aceşti ani să dispară, din memorie, unele insatisfacţii sau momente neplăcute înregistrate de unii foşti elevi la lecţiile de geografie. Apoi, experienţa fiecăruia formată în 25 de ani a fost mai puternică decât cea din anii de liceu, în sensul că fiecare s-a confruntat cu momente mai delicate şi incomode, judecând, după spusele celor care sunt deja profesori de ani buni, într-o altă manieră relaţia profesor–elev şi statutul profesorului într-o şcoală. Unii chiar au precizat că le-ar fi prins bine faptul că au învăţat mai mult la geografie decât la alte discipline, chiar dacă nu le-a scăpat din vedere constanţa în acţiune a profesorului de geografie pe toată durata anului şcolar. În concluzie, la vârsta de 44-45 de ani părerile sunt în mod sigur altele decât cele formate la 15-19 ani, chiar dacă, undeva în adâncul memoriei, fiecare are propria ierarhie a foştilor profesori. Importante sunt urmele lăsate în comportamentul şi personalitatea fiecăruia. Nu trebuie uitat un fapt: fiecare profesor, mai mult sau mai puţin exigent, mai mult sau mai puţin pregătit, este analizat şi inclus într-o ierarhie, cu toate reproşurile ce i se aduc. Prin urmare, părerea mea este că cei mai mulţi au dorit să vadă cum arată fostul profesor de geografie după atâţia ani şi, cu siguranţă, fiecare din cei interesaţi l-au evaluat după propriile criterii, încercând o comparaţie cu trecutul şi reactivându-şi unele aspecte care i-au apropiat de anii de liceu, de lecţiile de geografie şi nu numai. Cred că un răspuns mai aproape de adevăr se poate primi de la cei care au îndrăznit să mă întâmpine. Nu pot ascunde faptul că îmi propusesem ca, în primele minute, să-mi exprim opinia, gândurile şi aprecierile în faţa celor prezenţi, dar am fost „furat“ de mulţi foşti elevi şi, ca atare, n-am mai putut fi prezent la o lecţie de ex-geografie.
– Cum aţi ajuns să profesaţi în Giurgiu?
– Am ajuns la Giurgiu, ca titular la catedra de geografie a Liceului de matematică-fizică Ion Maiorescu, în urma concursului susţinut, la care am obţinut nota maximă. S-a ivit posibilitatea unui concurs într-un oraş deschis, precum Giurgiu, de abia în 1980, mai aproape de localitatea în care domiciliam, deşi eram mai aproape de Bucureşti, dar acesta era oraş închis.
– Cum erau atunci oraşul şi… vremurile?
– Aveam imaginea generală asupra fizionomiei oraşului Giurgiu, cu textura semiradiar-concentrică dependentă, cândva, de „Farfuria“ poziţionată în jurul Turnului cu ceas, cu mai multe construcţii având profilul jos şi cu populaţia adaptată la un mod de viaţă simplist. Nu se poate vorbi de o anumită explozie nici demografică, nici spaţială a oraşului, fapt confirmat de valoarea redusă a gradului de atractivitate demografică, înainte de 1990 şi demoeconomică după 1989.
Vremurile erau limitate din punct de vedere social, de multe ori ostile şi se făceau, în deceniul ’80… ’90, mari eforturi pentru reglarea unui echilibru material şi existenţial.
– Ce ne puteţi spune despre nivelul liceului Ion Maiorescu?
– Cu toate vicisitudinile vremurilor, prestigiul Liceului Ion
Maiorescu era unul ridicat, dacă facem referire la clasele cu profil de matematică–fizică, întrucât selecţia dirija, de regulă, elevii interesaţi şi cu nivel ridicat de pregătire spre acest liceu, iar perspectiva absolvenţilor acestuia spre învăţământul superior era foarte largă. Un amănunt care nu trebuie să scape: familia făcea front comun cu şcoala, cercul în care se desfăşura programul de formare a elevilor era clar delimitat şi, prin urmare, profesorii acţionau în demersul lor pe un teren viu şi fluent, cu o doză mare de implicare din partea celor mai mulţi elevi. În acele condiţii, aspiraţiile elevilor erau congruente, în aproape toate situaţiile, cu aşteptările comune ale profesorilor şi părinţilor.
– Cum vi se pare că s-a schimbat oraşul? Ce vă mai leagă de oraşul nostru?
– Recunosc că vin rar la Giurgiu, cu prilejul unor misiuni ministeriale. Oraşul arată, la prima vedere, ecologizat, cu mai multă atenţie, cu modificări vizibile în structura construcţiilor şi textura reţelei stradale, în condiţiile unei structuri socio-profesionale a populaţiei neconforme, având activul terţiar dominant şi pasivul secundar în declin şi pe fondul unui bilanţ natural negativ.
– Urmaşii noştri vor beneficia deja de o analiză temeinică, realizată cu mult profesionalism… Mulţumim şi… să continuăm!
– Ce mă leagă de oraşul Giurgiu? Aş putea să spun că anii de maximă relevanţă profesională ai carierei mele în învăţământul preuniversitar s-au derulat la Liceul Ion Maiorescu, în perioada 1980– 1991/1992, în sensul că 22 de elevi au obţinut, în acei ani, premii şi menţiuni la faza naţională a Olimpiadei de Geografie. Am locuit la Giurgiu ceva timp, alături de soţie şi cei doi copii. Prin urmare, strada pe care am locuit, imaginea diferitelor spaţii, locuri, deşi modificate, clădirea liceului şi colegii de cancelarie, construcţia fostului inspectorat şcolar trezesc emoţii şi „de câte ori mă întoarce gândul peste vremuri înapoi…“ dau şi peste foştii elevi, care au ajuns la vârste mai mari decât aveam eu ca profesor acolo şi atunci.
– Ca profesor de geografie, credeţi că Giurgiu îşi poate juca şansa pe harta turistică a României?
– În primul rând, ca orice aşezare urbană veche, Giurgiu poate fi o veritabilă ţintă turistică prin potenţialul specific, atât cel natural, oferit de Dunăre şi lunca acesteia, cât şi cel antropic, oferit de zestrea istorică, amenajările teritoriului, fizionomia unor construcţii etc. Desigur că la toate acestea ar trebui adăugate două condiţii: amenajările turistice adecvate, care să atragă turiştii şi calitatea prestaţiei în organizarea şi practicarea turismului. Prin urmare, Giurgiu ca punct şi arie turistică ar putea să exploateze poziţia pe care o are la frontieră, de intrare şi ieşire din ţară, pentru popas, odihnă, relaxare, cunoaştere şi formarea unei imagini pozitive. Nu exclud posibilitatea deschiderii unor activităţi industriale, conforme cu resursele umane şi de materii prime din hinterlandul oraşului.
– Numiţi o mare problemă care ne apasă.
– După părerea mea, problema numărul 1 în România este educaţia, fie a celor mici, fie a celor mari, care se defineşte, din păcate, prin multe discontinuităţi în comportament, contraste în conduita morală, prea multă indolenţă şi atitudini nepermise faţă de ceea ce numim normal. Revenim, astfel, la triada şcoală, familie şi societate, care, dacă nu sunt pe aceeaşi linie, apar mari dezechilibre, generatoare de nepăsare şi de rezultate sub aşteptări.
– Ce ar trebui să ştie tinerii de astăzi despre reuşita în viaţă?
– Ar trebui să cunoască, în primul rând, limitele acesteia, ale nevoii şi necesităţii atingerii performanţei potenţiale în toate etapele vieţii. Mai mult decât atât, tinerii ar trebui să ştie că reuşita înseamnă efort, continuitate şi performanţă, că atitudinile de sfidare, dezinteres şi inapetenţă fac posibilă aplicarea principiului „este mai uşor să nu faci decât să faci“. Este ştiut faptul că forţele care nu motivează se dezvoltă foarte devreme în viaţă şi, uneori, în mod inconştient. În acest caz nu se poate vorbi de o reuşită în viaţă a tinerilor care intră sub impactul acestor forţe. Pe de altă parte, unii tineri cred că reuşita în viaţă ţine de profesie, ceea ce nu este rău, pentru că motivaţia este un element esenţial pentru reuşita în viaţă. Însă trebuie ştiut de către tineri că motivaţia trebuie raportată la propriile resurse şi nu la aspiraţiile fără acoperire în competenţe sau capacităţi.
– Ce vă nelinişteşte mai mult la tinerii de azi?
– La mulţi dintre tinerii de azi, în mod diferenţiat, mă neliniştesc mai mult: suficienţa, automulţumirea (care îngroapă talentul şi resursele ascunse şi stopează căutarea), superficialitatea, îngâmfarea şi agresivitatea, exigenţa redusă faţă de propria persoană, lipsa de interes pentru valorile mari şi capacitatea redusă de comunicare, pe fondul lipsei interesului pentru lectură, căutare, adaptare şi cunoaştere.
– Care este condiţia intelectualului şi rolul său în România începutului de mileniu?
– Ar trebui să fie dată de imaginea pe care şi-o creează, în limitele unui spaţiu şi ale unei conjuncturi, folosind capacitatea de a impresiona prin cultură şi prin setea de cultură, prin nevoia de cunoaştere şi de aplicare în practică a ceea ce cunoaşte. Dincolo de sensul ideatic/ideativ al condiţiei intelectualului din România, în prezent, trebuie spus că rolul intelectualului trebuie să fie unul de primă poziţie în viaţa socială, morală, economică şi politică, dar şi în cercetarea ştiinţifică, avându-se în vedere capacitatea de reprezentare concretă şi deschiderea largă spre dezvoltare şi modernizarea societăţii. Mai mult decât atât, rolul intelectualului ar trebui axat pe capacitatea de a gândi, de a găsi soluţii, de a proiecta, de a crea şi, apoi, de a difuza, de a transmite. În momentul în care intelectualul începutului de mileniu adoptă o poziţie pasivă, indiferentă, aşa cum se întâmplă în cazul multor persoane cu pregătire superioară, se poate produce o sufocare culturală, ştiinţifică şi economică, ceea ce de fapt duce la înrăutăţirea şi colapsul condiţiei intelectualului.
– Vorbind la modul general, am constatat că intelectualii vremii se implică prea puţin în viaţa cetăţii, mulţumindu-se cu cercul lor restrâns. Nu este asta o lipsă de responsabilitate civică?
– Realitatea este că, de regulă, intelectualii vremii se implică prea puţin în viaţa comunităţii, mai clar, există intenţii, tentative, excepţii de la regulă, dar majoritatea rămâne pasivă faţă de tot ce mişcă în afara cadrului profesional. Este o consecinţă a educaţiei nonformale, a formării iniţiale, dacă avem în vedere actualitatea mai mult ca oricând a „principiului“: „este mai uşor să nu faci decât să faci“, de care am mai pomenit, şi larga frecvenţă a acestuia chiar şi în comportamentul profesional, exprimat, cel mai adesea, prin toleranţă dusă la extrem, comunicativitate limitată, lipsa de asumare publică a normelor de responsabilitate civică şi, implicit, de implicare civică. Toate aceste aspecte arată că este vorba de o lipsă de responsabilitate civică, întrucât se cunoaşte, într-o măsură insuficientă, de către unii intelectuali, terminologia derivată din sfera responsabilităţii civice şi, de aici, şansa redusă de a se sensibiliza, de a-şi exprima dreptul de a interveni civic, obligaţia de a lua poziţie, de a-şi îndeplini corect şi complet atribuţiile, de a fi reprezentat printr-o participare activă şi nu pasivă.
– Există părerea că trăim o accelerare a istoriei. Ce poate însemna aceasta?
– Se poate spune şi chiar este adevărat că trăim o accelerare a istoriei, dacă avem în vedere câteva considerente cu valoare de argument: „little bang-ul psihologic“ se asociază unui „little bang biologic“, care îl premerge pe cel dintâi; accelerarea evoluţiilor tehnologice este chiar o sursă de îngrijorare, care pune în alertă psihicul uman şi capacitatea acestuia de adaptare la creşterile exponenţiale de la declanşarea revoluţiei ştiinţifice şi tehnice din secolul al XVIII-lea şi până în prezent. Cu circa 100 de ani în urmă oamenii primeau şi procesau mult mai puţină informaţie decât acum şi trăiau captivi în limitele unei culturi mai restrânse, trăiau într-un ritm mai puţin alert, pentru că ştirile ajungeau mai greu, maşinile erau rare şi circulau foarte încet, avioanele nu zburau încă, iar televiziunea nu exista. În prezent, extinderea utilizării computerului, a tehnologiilor informaţiei şi a globalizării capitalismului financiar sunt fenomene de masă, o nouă vârstă care anunţă alte viziuni şi alte modele sociale, cu alte ritmuri de viaţă, pentru care mintea trebuie să se adapteze rapid, în timp ce mediul evoluţiei este şi trebuie să fie creat de om. Este posibil ca ritmul de dezvoltare foarte alert al tehnologiilor să fie atât de mare, încât acesta să scape de sub control, în spaţiile cu capital financiar, unde modernitatea „va exploda“. Aceste fapte vor însemna: fracturi culturale, tehnice, ştiinţifice între spaţiile cu ritmuri diferite de dezvoltare; arii cu vid socio-politic, care nu pot ţine pasul cu ritmul inovaţiei tehnologice.
– La nivel global, care consideraţi că sunt marile reuşite ale sfârşitului de mileniu doi?
– Mă gândesc la descoperirile în domeniul ştiinţei, tehnicii şi explorării spaţiului terestru şi extraterestru; în domeniul dezvoltării, culturii şi civilizaţiei; în lupta contra unor flageluri cu care s-a confruntat omenirea. Consider că secolul al XX-lea – cu precădere finele acestuia – a fost suficient de prolific prin schimbările revoluţionare în toate domeniile activităţilor umane, începând cu domeniul energiei atomice/nucleare, fotonice şi neconvenţionale, care au înlocuit într-o mare măsură energiile clasice, poluante, cu randamente scăzute, rudimentare din punct de vedere tehnologic şi cu costuri mari, dar cu o distribuţie inegală la nivelul regiunilor Terrei. De asemenea, mecanizarea proceselor de producţie a fost înlocuită cu automatizarea, iar automatizarea cu robotizarea. Domeniul informaticii şi informatizarea vieţii economice şi sociale au constituit poate cele mai mari reuşite ale ultimilor ani ai mileniului al doilea. Este clar că binefacerile ciberneticii au facilitat procesul de globalizare prin informatizare. Modernizarea mijloacelor de transport prin creşterea vitezei de deplasare, a siguranţei în transport a persoanelor şi mărfurilor participă, de asemenea, la globalizarea deplasării oamenilor. O reuşită deosebită ar putea fi şi trecerea multor ţări, inclusiv a României, după 1989, de la economia de comandă, socialistă, de tip sovietic, la economia liberă de piaţă.
– Ce era de aşteptat să se întâmple la sfârşitul mileniului trecut şi nu s-a întâmplat?
– Aş numi mai întâi eliminarea prăpastiei dintre ţările şi popoarele bogate şi sărace, apoi extinderea globalizării economiei de piaţă promovată de S.U.A., politică neacceptată de unele ţări, mai ales din rândul celor sărace; realizarea globalizării protecţiei mediului înconjurător, în principal a mediului de utilitate comună – atmosferă şi spaţiul cosmic, Oceanul Planetar, lacurile, fluviile, râurile, spaţiile dens populate – problemă care ar trebui să fie inclusă sub administraţia organismelor internaţionale aparţinând O.N.U.; realizarea politicilor de privatizare a economiei de stat şi asigurarea unui echilibru optim al balanţei comerciale la nivelul tuturor ţărilor, inclusiv al României şi, deşi la sfârşit, dar nu în ultimul rând, creşterea nivelului de trai şi a calităţii vieţii.
– Ce credeţi că ne va aduce nou acest început de mileniu?
– Cred că începutul mileniului al III-lea (din care au trecut, iată, 9 ani aşa încât unele deja s-au întâmplat) ne va aduce şi bune şi rele, şi dorite şi nedorite. Este greu de anticipat în lipsa unor date concrete, de aceea aprecierile sunt generale şi sunt justificate prin tenta domeniului de care mă ocup. Aşa că se vor menţine, cu ritmuri variate, numeroasele aspecte privitoare la: protecţia mediului, prin conservarea şi ocrotirea acestuia, creşterile şi descreşterile demoeconomice şi migraţia populaţiilor dinspre ţările mai puţin dezvoltate, sărăcia şi contrastele în calitatea vieţii, cataclismele politice şi sociale. Conflicte, mai mult sau mai puţin deschise, vor fi între nivelul educaţiei, calitatea vieţii, producţia de bunuri şi de resurse naturale, care-şi vor pune amprenta asupra echilibrelor naturale şi umane.
– Ce aţi vrea să vi se întâmple mâine?
– Ce aş vrea să mi se întâmple mâine? Nu mai rău decât azi, dar atât de bine încât să fiu capabil să-mi reproşez că se putea mai mult. Să am suficientă răbdare azi pentru a fi apt şi mâine şi să fiu convins că finalităţile depind în primul rând de mine. Să am forţa şi curajul să depăşesc obstacolele pe care nu le pot anticipa astăzi. Să aud numai de bine privitor la mine, la ai mei şi la toţi cei care-mi vor binele. Să-mi întregesc opţiunile, gândurile şi intenţiile pentru a fi mai ideativ şi productiv.
– Ce vă preocupă cel mai mult? Ce planuri de viitor aveţi?
– Am să vă răspund foarte exact. Cel mai mult mă preocupă: cunoaşterea şi nevoia de cunoaştere; dorinţa de a fi cât mai aproape de real şi de ceea ce mă reprezintă în fapt şi în raport cu exigenţele prezentului; calitatea prestaţiei şi eficienţa stilului de muncă şi de relaţionare cu oamenii; obţinerea de rezultate concrete şi performante, care să fie congruente cu propriile competenţe şi aşteptări. Cât priveşte planurile mele de viitor, acestea sunt, fără modestie, numeroase… Dacă iau în calcul planurile şi aşteptările mele pot să spun că m-am născut prea devreme. Totuşi, în aceste condiţii îmi propun şi îmi doresc să fiu activ mulţi ani de aici încolo şi cât mai prezent între cei dragi şi pe lângă cei apropiaţi, să fiu cât mai util în familie şi în societate. Să fiu permanent eu şi să mă definesc prin ceea ce sunt.
Un interviu de Gelu BREBENEL – noiembrie 2009 –
