Deşi în ultimii ani am lucrat în televiziune, unde se lucrează cu imagini, astăzi am să explic prin cuvinte ceea ce nu poate fi spus altfel. N-am să spun vorbe mari, mă simt dator cu o lămurire, faţă de cei care mă cunosc dar şi faţă de cei care aşteaptă de la jurnalişti mai mult decât aceştia pot face moral sau legal.
Așadar, ziaristica, precum oricare altă meserie, se face respectând reguli şi principii. Deontologice şi comerciale, altfel nu se poate. Despre deontologia ziariştilor se vorbeşte des şi este des invocată. Despre a politicienilor şi a oamenilor de afaceri scăpătaţi- nu! Despre lipsa de simţ civic a 99 din 100 de oameni care trec la un moment dat pe lângă noi, nu! Cum să vorbeşti despre ceea ce nu există!? Despre căţăraţii în turnuri false de fildeş şi despre egoiştii care se mulţumesc să trăiască frumos, numai pentru ei, iar nu se vorbeşte!
Se vorbeşte, de fiecare dată când este vorba despre jurnalism, ca despre câinele de pază al societăţii. O societate fără spirit civic, care ar trebui păzită? Ca şi cum ar trebui să păzeşti mămăliga şi nu principiile. Apoi, se vorbeşte despre îngrădirea libertăţii de exprimare a ziariştilor. Păi, să vă spun cum devine asta: ca să mă exprim, am făcut în Giurgiu un sondaj de stradă, despre şpăgi, cadouri, bani, daţi funcţionarilor, doctorilor, poliţiştilor etc. Nimeni n-a recunoscut că dă şpagă la doctori, prin spitale, sau prin şcoli la profesori, sau ca să ia permisul auto, …nici măcar un intervievat. Şi atunci, unde este libertatea de exprimare şi de ce ziaristul trebuie să fie un fel de Zorro care să scoată castanele din foc?
Desigur, există îngrădiri ale libertăţii noastre omeneşti, pe toate planurile. Dar există şi un capăt, atât în mass-media, ca în orice profesie: totul are o limită, nu poţi accepta orice, aşa cum oamenii puternici nu pot sta în genunchi. Sunt situaţii în viaţă în care oricine poate fi înfrânt. Cel mai important este să pleci din povestea pe care nu o mai poţi accepta, şi să o faci demn, tăcut şi cu fruntea sus.
Altfel, jurnalistica rămâne o meserie aflată pe primul loc ca incidenţă a mortalităţii profesionale. Şi o îndeletnicire ce impune rigori pe care publicul larg nu le poate presupune. Dar pe cine mai interesează asta.
Atât am avut de spus.
PS: Mulţumesc colegilor mei care stau cu fruntea sus! Știu cât de mult îi costă asta și, iată, am revenit, mai activ, alături de ei.
Gelu BREBENEL